Pentru prima dată

27.

            — Nu din nou..., am spus a patra noapte consecutivă în care respurația mi s-a dus în somn.

            Mi s-au mai întâmplat chestii de acest fel şi anii trecuți, dar niciodată nu a durat atât de de mult. Atunci pur si simplu dormeam, iar la un moment dat simțeam ca mă sufoc şi imediat cu deschideam ochii totul revenea la normal. Bineînțeles, nu închideam ochii până nu îmi verificam pulsul şi ca să fiu sigură că o să mai fie şi dimineață făceam câteva abdomene, genuflexiuni, nişte exerciții fizice.

             Junghiurile nu mi-au trecut niciodată, iar intervalul de ore în care am pauză de la nenorocirile alea este de doar câteva ore... Maxim patru, în rest la jumătate de oră, uneori chiar mai puțin apare unul nou. Acum, de exemplu, am dormit, am simțit că nu mai pot respira, m-am trezit, iar eu nu am mai avut respirație încă zece secunde. Zece secunde care au fost ca un iad. Partea naşpa este că nu are nicio legătură cu vreo răceală, senzațiile sunt total diferite. În acele momente mă simt ca şi cum cineva mi-ar fi pus o pernă peste față.

               În acea zi de marți, în ziua acelui bal după ce a plecat Derek şi am stat de vorbă cu Jane m-am dus direct la spital. Drumul pe jos a fost infernal, în acea marți am am simțit junghiurile mai tari ca oricând. Doctorul m-a consultat, dar a zis că nu poate pune un diagnostic până nu fac nişte analize.

                 Aşa că asta am făcut în decursul săptămânei ce a trecut. Analize peste analize, teste peste teste şi îi mulțumesc Domnului că am optsprezece ani pentru că altfel mi-ar fi fost imposibil fără ca tata să afle. Încă nu i-am spus şi nici nu am de gând până nu am ceva concret. Poate fi ceva legat doar de trecea între anotimpuri sau o faza mai proastă a mea. Nu trebuie să-mi ambalez tatăl doar pentru atât.
În plus, nu vreau să-l am şi pe el pe cap. Ştiu cât de nesuferit este când pățesc ceva şi chiar n-am niciun chef să-i aud îngrijorările.

                Dacă este cu adevărat ceva grav voi avea grijă să afle doar în faza terminală. Da, dacă va fi ceva cu adevărat grav sper să implice moartea pentru că eu nu o să stau să trag de viață şi de mine doar pentru a putea respira şi merge. Ori îmi trăiesc viața aşa cum îmi doresc ori nu o mai trăiesc.

              Se pare că l-am luat în ecuație pe tata, dar nu şi pe Derek. Nu va suferi, sunt sigură de asta. Deocamdată niciunul dintre noi nu a investit vreun sentiment aici. Adică, sigur! Amândoi ne placem, am făcut asta destul de clar la început, dar e doar o relație între nişte puşti de optşpe' ani. Nu există iubire la vârsta asta. Probabil va fi destul de trist la început pentru că totuşi am fost prima lui iubită oficială, dar va trece cu timpul.

             Lucas, Delia şi Erika vor fi o problemă. Toate au mers bine de când eu şi Derek am devenit cu adevărat un cuplu cu ei. Nu i-am neglijat, am fost aceeaşi dintotdeauna. Însă vor fi distruşi atunci vor afla că am pățit ceva.

                 Stai o secundă, Katy! Nici măcar n-ai ajuns la doctor! Nici măcar nu te-ai dat jos din pat! Stai de trei ore încontinuu şi te gândeşti la cai verzi pe pereți!

                Nu o să pățesc nimic! Nu ştiu de ce îmi fac atât de multe griji. Cu siguranță este ceva minir ce se poate aranja cu sport. De cele mai multe ştiu că genul ăsta de probleme se rezolvă cu sport. De ce nu ar fi soluția asta şi în cazul meu?

                 Mă ridic din pat cu grijă, sperând ca nenorocirile alea să nu revină. Chiar nu îmi doresc ca tata să intre în cameră şi să mă găsească pe podea, tremurând de dureri. Dramatizez acum... Nu am ajuns niciodată să tremur de durere. Adică am încercat mereu să controlez durerea şi să nu o arăt.