Nume de cod: Trei [FINALIZATĂ]

Capitolul 15

În momentul în care ea a zis „M-am rugat şi El m-a ascultat" am ştiut atunci că ceva s-a schimbat. Eu m-am schimbat.

Nu e ca şi cum ai simţi că ai fi primit un ciocan în cap, ci pur şi simplu eşti conştient de alegerile pe care le faci, eşti mai înţelept să faci alegerile potrivite şi eşti mai treaz ca niciodată. Sunt conştient de ce-am făcut şi regret că nu am putut să-i opresc să mă controleze, dar acum e prea târziu să schimb ce-am făcut. Dacă nu repar imediat ce am stricat amândoi ne vom pierde viaţa.

– Dacă ştii unde ar putea să fie agenţii noştri, trebuie să spui chiar acum, îi spun.

– De ce? Ca să mergi şi să-i trădăm? Nici nu mă gândesc.

– Dacă nu o facem, noi vom muri!

– De asta mi-ai zis că trebuia să mă rog pentru ei, nu-i aşa?

– Da.

Nu pot să discut nimic deschis cu ea. Sunt două gărzi care se află lângă mine şi o cameră de supraveghere în colţ. Nu putem să improvizăm niciun plan. Tot ce putem face acum este să ducem sarcina la capăt, apoi când îi vom găsi... Domnul să aibă milă de noi.

– Până acum probabil, ori au fugit din ţară, ori ne caută. Nici eu nu ştiu sigur unde s-ar putea duce. Doar Ştefan ştie.

– Când te-am capturat, am căutat prin împrejurimi, dar nu era nimeni. Unde sunt Ştefan şi Andrei?

– Au rămas ascunşi când au văzut elicopterul, dar eu ţi-am auzit vocea şi am crezut...

– Deci zici că erau în apropriere? Înseamnă că ne-au scăpat printre degete. Probabil câţiva dintre agenţi se vor întoarce după ei sau chiar s-au şi întors şi i-au luat. Sigur nu ştii unde ar putea merge?

– Nu-mi place ideea asta. Nu vreau să-i trădez...

– Nici eu, dar nu avem de ales.

– Oradea, acolo se ascund, la Vulturul Negru, lângă Piaţa Unirii.

Unul din gardieni scoate arma din dotare şi o îndreaptă spre ea. Sar şi mă pun între cei doi.

– Nu vrei să faci asta, zic eu. Dacă o împuşti acum nu e sigur că îi vom găsi acolo şi ea nu ne poate da alte informaţii.

Lasă nesigur arma şi expir uşurat.

– Porunca...

– Ştiu, îl întrerup. Este porunca lui Nick, e în regulă. Mai târziu, nu acum.

– Ce?! strigă Doi.

Eu mă întorc la ea şi îi fac semn cu capul să tacă, iar ea nu mai zice nimic.

– Va trebui să o luăm cu noi, spun eu, sperând că poate avem o şansă de scăpare.

– Voi raporta asta.

Acesta pleacă rămânând doar unul, dar acum nu este momentul potrivit să evadăm. Gardianul mă prinde de un braţ şi mă duce în celula mea până pregătirile sunt gata.

✗

Cinci o trage pe Doi după el. Primise haine curate, iar părul îi este prins în spate într-o coadă, dar este încătuşată şi pansată în locul unde se tăiase. Până în Oradea ajungem în jumătate de oră cu maşina. Prea repede să mă gândesc la un plan bun. Eu, încătuşat ca şi Doi, suntem duşi la maşini şi ne aşezăm în spate într-o dubă neagră.

Maşina pornește, cu ea şi celelalte. Sunt trei agenţi în jurul nostru şi Cinci în faţa mea pe bancheta din spate. Nu putem nici respira fără ca ei să nu sesizeze. Nu avem scăpare.