Nume de cod: Trei [FINALIZATĂ]

Capitolul 3

Trei nu trebuia să fie aici și acum, tulburându-mi gândurile. În mine se stârnește furtuna. Sunt gata să trag, dar ea nu se clintește din loc. Îmi apucă arma cu mâna și o lipește de pieptul ei. Când îi ridic privirea, ochii îi sunt umezi. E prea mult pentru mine.

– Știu că n-o s-o faci, deci...

Sirenele poliției i-au înăbușit propoziția. Nu vreau să cred că i-a trimis să mă prindă. Sunt pe cale să fug, dar nu vreau să plec singur. Pun pistolul sub tricou. O prind de mână și o trag după mine. Mă oprește după doi pași, smulgându-și mâna din strânsoarea mea. Mă uit la ea nedumerit.

– Nu pot să vin cu tine. Îi voi ține ocupați ca să poți fugi.

– Dar...

– Nu-ți fă griji, nu-mi vor face nimic. Doar știi și tu, lucrez pentru el. Du-te și ascunde-te.

Nu mai am ce să-i spui. Dă din cap aprobator și mă întorc.

Dispar pe aleile înguste ale blocurilor și sunt atent la fiecare intersecție. Sunt conștient că orice pas îmi poate fi fatal. Mă îndrept spre apartamentul meu secret de la parterul unui bloc abandonat din suburbii, dar când ajung acolo sunt nevoit să mă ascund. Poliția a găsit locul meu secret, expunându-mă. Sunt nevoit să abandonez o mare parte din resurse și să găsesc un loc mai sigur.

După două ore în care am hoinărit pe malul râului, mă opresc pe o bancă. Mi-am schimbat hainele, cu altele cumpărate din piață ca să umblu nestingherit printre civili. Mă liniștesc urmărind mersul lin al apei și rațele ce se apropie de cetățenii care le hrănesc. E doar un strop de bucurie pe limba însetată.

Unde e acea salvare despre care toată lumea vorbește? Mai există salvare pentru un criminal ca mine? Mai există iertare pentru greșelile mele? Nu mai pot să cred în așa ceva. Am ales de bunăvoie să merg pe un drum întunecat și nu mai e cale de întoarcere. Sunt condamnat. Sentința mea la pieire a fost dată. Tot ce mai pot face acum e să trag după mine alți criminali care își merită pedeapsa.

Nu sunt ateu, nu sunt creștin, nu am o religie și mi-e greu să mai cred în milă. Sunt un om pierdut în propria ființă, în acea speranță de care se agață oamenii cu atâta patos. Dar gândul judecății nu-mi dă pace. Cine mă judecă pe mine și pe ceilalți? Cine spune ce e bine și ce e rău? Dacă eu mă judec pe mine, cine-mi dă dreptul să judec pe alții?

Nu cred în judecata divină, nu cred nici în iertarea păcatelor, nici în fapte bune sau fapte rele, care le compensează unele pe altele. Dacă nu cred toate acestea, cum a fost aprins focul răzbunării? Și dacă ar exista iertare, e prea târziu pentru mine, pentru răscumpărarea mea.

Confuzia e tulburătoare așa că mă concentrez pe momentul devierii drumului meu obișnuit în viață.

Bobardamentele încă răsună clar în urechile mele, dar îmi amintesc evenimentul în ceață. Alergam disperat să-mi găsesc sora în clădirea orfelinatului care fusese invadat de mascați. Nimeni nu scăpase de gloanțele ce zburau în toate părțile.

Nu mia știu, eram orfan? Cumva știam că am părinți, dar figurile fețelor lor erau în ceață. Am scăpat aruncându-ne pe geamul bucătăriei și fugind spre o dubă parcată în fața orfelinatului. Am cerut ajutor, dar nu am primit exact ceea ce îmi doream.

Centrul în care am ajuns îl puteam compara cu un nspital de nebuni, dar în care copiii erau ținuți ostatici de parcă erau criminali. Nu aveam altundeva unde să mergem, dar locul în care am ajuns mă neliniștea.

Coșmarul meu era doar la început.

✗

Cineva se așază lângă mine și tresar. Nu se uită la mine, iar eu știu că nu vrea să fie văzută cu mine. S-a camuflat. îmbrăcată în fustă neagră și cămașă, cu părul prins în coadă îmi dă impresia că e studentă. Își ia telefonul în mână și butonează pe el haotic, dar mă prefac că nu o văd. Privesc înainte și tac.