Nume de cod: Trei [FINALIZATĂ]

Capitolul 6

Am strigat pentru o salvare, dar n-am primit niciuna. De ce mai existăm dacă există atâta suferință. De ce trebuie să fie mereu atât de greu?

Cine suntem noi? Ce suntem noi de trăim în felul acesta? Oare merită tot efortul pentru ceva? Va fi mai bine dacă continuă cu asta? Va fi mai bine în lume dacă omoară pe cineva rău? Nu devine atunci el răul pe care a încercat să-l distrugă? De ce ei nu înțeleg asta? De ce continuă să se înece în propriul sânge? Poate nu sunt un criminal, dar cine zice că păcatul meu e mai mic și nu la fel de grav? Sunt un suflet la fel de mort ca și cu al unui criminal și ca și al unui mincinos. Sunt complet mort și mi-e tare dor de viață. Vreau să trăiesc înapoi, să văd lumina zilei înapoi, dar nu una fizică, ci cea a sufletului. Vreau să știu că acum sunt împlinit și pot trăi o viață normală.

Dar oare dacă aș vedea acea lumină, aș ști ce să fac cu ea? Aș ști cum să trăiesc cu ea după atâta timp în întuneric? Nici măcar nu știu dacă voi avea o șansă să aflu.

Doi a avut o perioadă grea după moartea lui Unu. I-am fost alături cât am putut, dar depresia și-a făcut loc în inima ei. Degeaba i-am explicat șefului că ea e neputincioasă în acel moment. Nici nu a vrut să audă. I-a luat apărarea lui Cinci și de atunci subiectul a fost închis.

Abia după două luni, Doi a reușit să se pună pe picioare. Răzbunarea a devenit combustibilul ei, dar scopul meu era să scap de tot ce mă lega de centrul acela.

✗

Ajungem într-un sat de munte. Casele sun răsfirate care pe unde, dar cabana la care ne oprim e o fostă stațiune, care acum e în paragină. Buruienile au cucerit marginile, iar lianele au prins curaj și au intrat prin acoperiș în cabană. Nu pare s fi rămas niciun locuitor în acest loc sălbatic. A devenit atracția afacerilor ilegale.

Tocmai coborâm din duba care ne-a condus toată noaptea, iar acum ne obligă să intrăm în cabană. Sunt istovit în urma drumului, dar nu cedez. Nu am voie. Scândurile de lemn sunt aruncate peste tot. Ferestrele nu au sticlă, dar grinzile care susțin clădirea sunt solide și noi. Pare că au încercat să facă retușuri, dar au rămas fără bani.

– Aduceți-l, zise Cinci.

Doi agenți trag după el un bărbat de vârstă mijlocie. Capul chelios îi lucește, dar privirea lui aspră îmi pune un nod în gât. E încătușat.

Acesta e adus în fața mea și azvârlit pe scaun. Eu sunt legat de mâini, dar Doi nu. Sper că nu este implicată în situația asta.

– Ați auzit de gruparea ATLANTIS? Nu, nu cred. E o grupare de trafic de arme pe piața neagră, iar acest pitic – îndreptă arma spre el, arătându-l – este capul grupării. De restul nu-mi pasă, spuse cu un zâmbet viclean. Nick a ordonat ca acest om să fie omorât, dar nu de către oricine, ci de...

Jonglează cu arma de la mine la Doi nehotărât la cine să i-o paseze. Apoi cu mâna întinsă i-o dă lui Doi. Mă uit șocat, sperând că nu o va lua, dar o face.

– N-o face Doi! strig eu.

– Nu cred că are de ales, spune Cinci punând o altă armă la capul meu.

Mă uit la Doi care se uita la armă, apoi la mine. Nu am curajul să mă mișc. Îndreaptă arma spre acel bărbat.

– Te implor, n-o face. Vei regreta.

– Nu vreau să te pierd și pe tine, zice scâncind.

Focuri de armă zguduiesc clădirea de lemn. Cineva ne atacă dinafară. Câțiva agenți cad răpuși de gloanțe, iar ceilalți își caută un loc în care să se ascundă. Cinci îl capturează pe bărbat. Mă aplec și caut un loc unde să mă ascund. O caut pe Doi și fug la ea prin ploaia de gloanțe. Între timp îl văd pe Cinci care fuge cu capul grupării, dispărând după pereții de lemn. O prind de mână, iar ea scapă arma pe podea. Fugim ascunzându-ne în ceea ce înainte fusese bucătăria.