Nume de cod: Trei [FINALIZATĂ]

Capitolul 9

Pe când transportam o încărcătură ilegală, am fost tras pe dreapta de o mașină de poliție. Am oprit și din oglinda retrovizoare l-am văzut pe Nick venind spre mine. A urcat în mașină și mi-a lipit pistolul de coaste. Mi-a zis un traseu pe care să-l iau și m-am oprit după câteva minute la o moară abandonată. M-a obligat să ies. Am executat.

– Ce vrei de la mine?

– Nu ţi-e dor de mine? De sediu, de tot?

Am mârâit printre dinţi şi în acel moment nu mi-a păsat dacă mă lovea cineva sau nu. Voiam doar să-l omor. Mi-am luat arma fulgerător și l-am țintit. Mâinile mi-au tremurat chiar când să trag şi nu mai puteam vedea clar. Doi apăruse de nicăieri lângă el.

– Doi? Ce faci aici?

Atacul de panică m-a luat prin surprindere. Pistolul mi-a căzut din mâini. Ea venise la mine.

– Eşti bine?

Am alungat-o, iar Nick a tras-o de lângă mine. M-am forțat să-mi revin.

– Poate nu pot trage, dar pot să te bat.

Am început atunci să ne batem urât, dar i-am dat o ultima lovitură cu piciorul în maxilar şi acesta a căzut. Am prins-o pe Doi de mână şi am vrut să fug cu ea cu maşina însă când să deschid uşa am fost împuşcat în picior. Amândoi ne-am ascuns în spatele maşinii. Îmi curgea mult sânge. Doi mi l-a legat cu ceva eşarfă de-a ei şi apoi nedumerită m-a întrebat cum de nu mai puteam trage, doar eram cel mai bun la aşa ceva. Nu mai știu ce i-am zis atunci, dar ea m-a ajutat să scap de Nick.

✗

Ne îndreptăm spre sala de şedinţa alături de Unu, sau mai bine zis Andrei. El zisese înainte cu câteva minute că liderul său îl ajutase să-şi recupereze amintirile, sunt însă curios cum de nu-şi poate aminti numele meu.

Şi sunt şi mai curios să aflu mai multe despre acest om. Ştefan, aşa cum spuse Andrei, se află în partea dreaptă a sălii de mese vorbind cu câţiva dintre agenţi. Râd. Toate mesele sunt trase pe partea dreaptă spre perete, iar scaunele sunt aşezate în cerc. Eu intru de pe partea terasei.

Atrag atenția tuturor. Andrei mă bate uşor pe umăr. El porneşte spre un grup de cinci persoane din stânga mea, iar eu îl urmez nesigur. Nu cunosc pe nimeni.

– Hei, zice un tânăr. Cum eşti?

I se adresează lui Andrei.

– Bine, mulţumesc de întrebare.

Barba stufoasă îmi atrage atenția. E brunet, cu ochi căprui foarte închişi. În ciuda faptului că aceștia sunt agenți secreți, acum aici sunt în largul lor.

– El e... se oprește fiindcă probabil nu ştie cum să mă prezinte.

– Eu sunt Trei, continui eu hotărât.

Toţi tac, dar văd mirare pe chipurile lor. Mda...

– E un bun prieten de-al meu.

O zăresc pe Doi pe unul dintre scaunele aşezate în cerc vorbind cu o fată. Plânge. Dar după câteva momente îşi şterge lacrimile şi devine mai hotărâtă. Ştiu, e puternică. Chiar mai puternică decât mine sau Andrei – îmi vine să râd, mi-e atât de greu să îi spun pe nume – sau decât pare de la prima privire.

Ştefan se ridică şi văd grupurile aşezându-se pe scaune. Ne punem de o parte și de alta a lui Doi.

Despre ce avea să ne spună Ştefan nu ştiu.

– Pentru că ne-am adunați toți voi începe. Ştiu că pentru voi cât şi pentru mine ultimele zile au fost de foc, dar toate acestea au avut un final fericit... şi cred că ar trebui să-i mulţumim Lui pentru ceea ce a făcut. Încă nu s-a terminat, îmi zic, acesta nu e finalul. Sacrificiul unei rugăciuni, continuă el, de binecuvântare nu e chiar un sacrificiu, ci o mulţumire venită din inimă pentru că am supravieţuit.

Cum poate să vorbească aşa uşor despre supravieţuire? Şi cum poate să creadă că cineva inexistent i-a salvat? E o aberaţie. Absurd. Dar toţi par aşa de plini de viaţă. Coloraţi.

Sufletele lor mohorâte și gri se preschimbă în culori plin de viață.

Începe să se roage ceea ce pentru mine e total nou şi mă simt jenat neştiind cum să mă comport. Dar toţi par că sunt pe gânduri, în lumea lor, unii cu ochi închişi, alţii doar se uită la Ştefan.

Unu şi Doi. Iar am făcut-o. Andrei şi Doi se ţin de mână cu ochii închişi. Simt un ghiont în piept, dar mi-l înec cu o înghiţitură seacă. Pentru prima dată mă simt singur, deşi până acum tot singur am fost. Speranţa mea se duce în acest moment. Nu mai am deloc credinţă.

Dacă chiar există cineva care le-a dat această viaţă plină de culori în sufletele lor, o vreau şi eu. Vreau să văd cum soarele răsare printre nori, alb şi negru să devină mii de culori.

Asta îmi doresc. Aş da orice....

– Ei bine, cred că e timpul să vorbim şi despre ce s-a întâmplat azi şi zilele trecute.

Ştefan începe să aducă aminte de partea în care Nick și Cinci l-au răpit şi despre ce ar fi trebuit să fie şi ce să facă mai bine echipa. Dar nu uită să aducă aminte despre ideea că finalul şi planul nostru nu e întotdeauna aşa cum vrem şi ne dorim şi că există un alt plan mai măreţ. Ceea ce mi se pare exagerat, dar întotdeauna finalul iese întotdeauna mai bun decât ne-am imagina. Iar traseul pe care mergem în acest plan este menit să creştem şi să devenim mai buni.

Ultima parte mi se adresează. Mă simt ca şi cum ar vorbi direct cu mine. Îl ascult în continuare.

– Nick, fratele meu trebuie oprit. Dar nu vom aştepta. În zilele acestea vom ataca.

În sfârşit, după cum mă aşteptăm de la un adevărat lider există şi acţiuni. Deciziile pe care le ia decid prezentul şi viitorul pe care îl are echipa sa. Aşa e cu fiecare în parte. Decizia pe care am luat-o să mă încred în Unu şi în cele din urmă în Ştefan m-a adus aici şi mă va conduce pe o cale sau alta.

Decizia pe care o iau mă caracterizează şi eu singur merg pe drumul pe care îl aleg. Poate în viaţa mea s-au întâmplat unele lucruri pe care nu le-am vrut fiindcă alţii au ales greşit, dar eu nu vreau să iau aceleaşi decizii care vor distruge viaţa altora.

Tot ce-mi doresc este să-mi clădesc din nou viaţa, dar decizia pe care o voi lua în următoarele secunde nu cred că îmi va asigura un viitor sigur sau măcar supravieţuirea. Fiindcă decid să mă alături luptei şi decid să continui cu ce am ales la început, să-mi duc misiunea de răzbunare la capăt.

✗

În anii care au urmat nu pot să zic că mi-a fost uşor. Mi-am făcut planuri şi schiţe. Mi-am studiat terenul şi l-am studiat pe Nick. Acum eu eram prădătorul şi el era prada. Aveam de gând să-l omor cu orice preţ şi să salvezi tinerii din S. A. S.. Nu era o misiune uşoară aşa că mi-am strâns resurse şi fonduri. Mi le-am strâns pe toate şi o perioadă lungă stăteam prin garaje abandonate din afara oraşului. Apoi am aşteptat. Ce? Momentul potrivit. Dar care e acel moment? Nu ştiam. Speram însă că tot ce adunasem până în prezent să fie suficient.

Dar era? Nu. Timpul era preţios. Nu puteam aştepta fără să fac nimic. Nici n-am făcut asta. Ci m-am antrenat. M-am concentrat în fiecare zi şi îmi adunam tăria să mă antrenez. De cele mai multe ori alergam sau repetam mişcări pe care le învăţasem la S. A. S..

Ce m-a făcut să mă hotărăsc când să atac? Nick începuse să racoleze din nou tineri în oraşul din apropriere. Cum de ştiam? Un perete întreg îmi era acoperit cu articole rupte din ziar cu „accidente" misterioase. Deja îi cunoşteam mâna şi ştiam cum să diferenţiez care erau cele adevărate şi care era amprenta sa.

Aşa m-am hotărât. Nu mai acceptam să stau şi să mă uit cum distrugea vieţi pentru scopurile lui.

Iar eu eram singurul care putea duce misiunea la capăt.