Nume de cod: Trei [FINALIZATĂ]

Capitolul 2

Sunt un copil uitat de Dumnezeu. Mă aflu într-o lume pustie, fără speranța zilei de mâine. Nici măcar viața nu mai are importanță în ochii unora. Fiecare clipă e la fel de valoroasă ca toate bogățiile din lumea asta și totuși e mai mult de atât. Când am început să nu mai aspir viitor? Când am început să nu mai suport nicio clipă de viață?

Vreau să nu mai respir din aerul pe care-l respiră acești ticăloși care controlează societatea prin mișmașuri. Dorința nu mi-e îndeplinită fiindcă sunt alungat din camera de interogatoriu și din secția de poliție.

La vârsta unui sfert de secol sunt sătul de toți cei care îmi amintesc că nu-mi mai știu numele. Cum mi l-am pierdut? Am atâtea întrebări fără răspunsuri încât nu are importanță să le reamintesc. Dar am o bănuială zguduitoare. Să fi fost un experiment eșuat? Ce s-a întâmplat în ziua asasinatului?

Fără identitate, eu sunt un nimeni, iar cei suspuși mă joacă pe degete. Nu vor ca jocul să se termine cu mine în închisoare. Nici nu aveam de gând să-mi petrec un deceniu împreună cu alți criminali și psihopați. Cel puțin mă bucur că am o dorință fierbinte de a fi liber. Nu e nevoie să mai amintesc cine e făptașul. Sunt de-a dreptul recunoscător că am supraviețuit fiindcă pot să-i vin de hac.

Sunt prins în cătușe și tras de doi polițiști afară din secție. Ceva îmi spunea că aveau să-mi facă felul. Preferam să o iau înaintea lor.

Nimic nu m-a oprit să ripostez odată ce am ajuns în parcarea subterană. Lovesc cu cotul stâng în pieptul polițistului, mă întorc într-o clipă la celălalt. Îl lovesc și pe el în bărbie și îmi duc mâinile să-i iau arma din curea. Înainte ca el să cadă, am pistolul în mână și o îndrept spre primul pe care l-am lovit.

– Dacă vreți să trăiți, plecați acum. Nu e o cerere, e un ordin.

Cei doi văzând că nu glumesc încearcă să ceară ajutor prin rețea, dar trag piedica.

– Nu glumesc.

Se opresc și ridică mâinile.

– Plecați acum! Duceți-vă până nu e prea târziu.

Țin arma îndreptată spre ei până îi văd dispărând printre scări. E timpul să plec de aici, acum! Păstrez arma pentru orice eventualitate și o pun în pantaloni nu înainte să pun piedica. Mă uit la mașini în caz că cineva mă urmărește în ascuns.

O iau pe străzi lăturalnice, încercând să scap de cătușe. Mă incomodează cumplit. Îmi ascund mâinile sub tricou să nu fiu văzut. Am fost pus în situații și mai rele de atât și totuși starea de acum mă nemulțumește. Doar răzbunarea mă mai ține pe picioare. Frica a dispărut în clipa în care misiunea mea a devenit stilul meu de viață. Nu mai există nicio lege care să mă țină departe de cel care mi-a ucis familia cu sânge rece.

Iertarea nu face parte din planul meu, cu siguranță. De ce să am milă față de persoana care nu a dat nici un ban pe viața mea și a altora? Nu e drept. Judecata mi-o voi face singur. Am așteptat destul ca intervenția să vină și am pierdut timpul degeaba.

Ajuns în spatele unei brutării mă opresc să-mi trag sufletul. Parfumul plăcut de brutărie m-a ademenit până aici. Trupul îmi tremură spasmodic, dar rezist ispitei de a jefui brutăria ca să-mi liniștesc stomacul.

Ce să fac când nu mai am altceva la mine decât niște cătușe și un pistol?

– Hei, ai nevoie de astea?

Vocea asta suavă, calmă... e Doi. Mă întorc și o văd. Într-o mână are niște chei și în alta un corn cu șuncă. Zâmbesc fără să-mi dau seama, dar apoi zâmbetul mi se topește ca gheața în cuptorul fierbinte. Fac un pas în spate prudent.

– Stai, nu sunt aici ca să te prind. Am venit să te ajut.

– De... de unde știi mereu unde sunt?

– Asta... nu pot să-ți explic.

Face un pas înainte, iar eu unul înapoi. Privirea îi cade pe mișcările mele tensionate. Dintr-o întindere fulgerătoare îmi trage mâinile și îmi desface cătușele. Inima bate tot mai puternic, ca un gong lovit ce-mi cutremură tot corpul.

– Te cred.

– Hm?!

– Cred că nu tu l-ai omorât.

Nu pare prea încântată. Simt o reținere în glas. Îmi pune cornul în mâna stângă și apoi se uită cu ochii umezi la mine. Emoțiile mă copleșesc, vreau să o sărut, să o țin în brațe, să-i mângâi părul, dar nu pot să-i fac asta. O voi răni dacă sunt egoist sau mai rău, o pot ucide dacă o voi lăsa aproape de mine. Cu o durere sfâșietoare în inimă fac un pas în spate.

– Îmi pare rău, spun brusc. Nu putem fi împreună.

Hotărât pun mâna în spate unde mi-am ascuns arma și o scot îndreptând-o spre ea. Trebuie s-o fac să se tragă din calea mea.