Nume de cod: Trei [FINALIZATĂ]

Capitolul 11

De ce le place oamenilor să şantajeze? De ce eu trebuie să fiu prins la mijlocul acestei situaţii? Şi până la urmă de ce eu? Ce vrea de la mine? Eu nu am nimic de dat. Practic ei mi-au luat tot ce aveam, dar se pare că nu e de-ajuns. Ei vor mai mult.

Acum trebuie să aleg între mine şi ei. Între salvarea mea şi a prietenilor mei – nişte oameni nevinovaţi. Nu e corect. Ei nu trebuie să sufere din cauza mea. Ei trebuie să fie în siguranţă. Dar eu merit asta? De fapt, ce merit eu? Viaţa niciodată nu mi-a oferit ce mi-am dorit. Ce e mai diferit acum de trecut? Vreau să supravieţuiesc, dar viaţa nu mi-a dat de ales. Alţii au ales pentru mine şi aşa am ajuns pe un drum fără întoarcere. Voi mai fi eu ca înainte? Nu. Poate voi muri sau voi deveni mai puternic. Iar asta depinde de mine dacă lupt sau nu. Mi-aş dori însă ca vieţile altora să nu fie în joc.

Merg în pas rapid pe cărarea muntoasă spre tabără. Andrei mă prinde de braţ şi mă opreşte. Mă întorc spre el. Mintea mi-e bulversată, amorţită şi îmi vine să urlu cât de tare pot.

– Nu poţi face asta, îmi spune.

– Ai o idee mai bună?

– Nu, dar vom găsi o cale.

Îmi smulg braţul din mâna lui şi fug spre tabără. Ei nu mă mai opresc, dar aleargă împreună cu mine spre tabără.

Când ajung acolo îi văd pe toţi împachetând şi punându-şi lucrurile în maşini. Se pregătesc să plece. Mă învârt prin jurul curţii până dau cu ochii de Ştefan. Mă observă imediat.

Eu mă opresc, dar el vine spre mine.

– Trei, nu-ţi fă griji. Totul va fi bine.

– Chiar aşa? Uită-te în jur. Toţi se tem că s-ar putea să fie ultima lor oră în viață.

– Ei vor pleca înainte să se termine ora. Dar nici pe tine nu te voi lăsa să te sacrifici. Te duci cu ei.

– Nu. Voi rămâne. Chiar mă voi duce de bună voie.

– Nici să nu-ţi treacă prin cap.

– De ce?

– Dacă pleci şi te sacrifici pentru noi nu ai rezolvat nimic. Nu vei afla niciodată adevărul. Nu îţi vei afla numele şi adevărul despre moartea părinţilor tăi. Te vor omorî numaidecât dacă mergi.

Îmi strâng buzele furios. Are dreptate. Voi muri. Urlu în sinea mea. Tac. Mă întorc şi fug înapoi în pădure. Doi încearcă să mă prindă, dar nu reușește să mă apuce. O iau pe lângă pârâu în sus şi alerg cât de tare pot. Când respiraţia mi se taie, mă opresc punându-mi palmele pe genunchi şi iau câteva guri mari de oxigen. Strig tare. Atât de tare încât cred că s-a auzit până în tabără. Cred că mai rămăsese cam jumătate de oră până să se termine timpul oferit de Cinci.

Ce să fac? Nervos lovesc tot ce-mi iese în faţă. Cu mâinile sau picioarele, pietre sau trunchiuri, chiar nu-mi pasă. Orice doar să mă eliberez. Sunt frustrat, dezamăgit de mine, nervos, încăpăţânat şi nehotărât. Plâng, urlu şi lovesc.

Ăsta sunt eu. Acesta e adevăratul eu. Nu mă pot schimba şi nu pot să-mi ajut prietenii. Şi totuşi îmi amintesc ce promisiune am făcut la şedinţa lui Ştefan. Că nu voi fugi, ci voi lupta. Da, era un îndemn pentru mine. Dar oare era o promisiune pe care o puteam ţine? Probabil doar dacă îmi impuneam asta.

Cred că acum stau în faţa unei decizii. Voi fugi de responsabilităţi din cauza fricii sau voi lupta pentru a-mi salva prietenii? Frica e cel mai mare duşman al meu. Mă poate doborî în cele mai importante momente. Dar de data asta voi învinge frica. Vreau să lupt nu împotriva oamenilor, ci împotriva mea, a fricii mele.