Nume de cod: Trei [FINALIZATĂ]

Capitolul 14

Doi fusese dusă la urgenţe imediat ce am alertat paza, iar eu am fost pedepsit pentru că nu am supravegheat-o destul de bine. A trebuit să spăl vasele la cantină toată ziua.

Este seară deja şi nu îmi mai simt mâinile. Am nevoie de o cremă, altfel simt că-mi va crăpa pielea. Caut disperat într-un sertar de la vestiare. În cele din urmă găsesc una, dar când ies de la vestiare mă opresc în faţa lui Cinci. Nu scap nicăieri de el.

– Ştii, eşti ciudat, foarte ciudat. Suporţi orice lovitură când te baţi, dar nu suporţi să speli vasele. E chiar interesant.

– Nu te mai băga în viaţa mea!

– Uşor, viteazule. Du-te la Doi. S-a trezit, dar nu vrea să vorbească cu cineva în afară de tine.

– Ar trebui să-mi pese? Rezolvaţi-vă problema. Mi-ai pasat-o când nu o mai puteai stăpâni. Nu mai fac asta încă o dată.

Mă prinde de gulerul tricoului.

– Poate că Nick are grijă de tine, dar eu n-am de gând să te ascult.

Mă lasă şi pleacă. Sunt prea obosit ca să am chef de o smiorcăită acum. Plec spre cameră şi mă pun în pat. Dar nu pot adormi. Mii de gânduri încearcă să-mi invadeze mintea. Nu le las. Mă duc la sala de antrenamente şi mă descarc pe sacul de box.

Ştefan şi Andrei încă nu fuseseră găsiţi, iar de ATLANTIS nici atât nu ştiu. Dar este o posibilitate să avem un spion printre ei. Dar nu pot să fac nimic de unul singur. Vreau să fiu acolo, vreau să fiu pe teren, dar acum sunt oprit de o puştoaică enervantă. Cum am putut-o iubi şi ce a fost în mintea mea să cred că mai există umanitate în mine? Oricum nu ne va zice nimic, a făcut asta să fie evident. Nu mai are rost să stea aici. Ne va încurca mai mult.

Îmi schimb direcţia dormitorului meu cu al ei. Deschid uşa fără să aprind becurile. Îmi iau pistolul din spate şi îl îndrept spre ea. Văd în întuneric un corp slab, legat la nişte perfuzii. Este legată de mâini şi de picioare. Pare mică îmbrăcată într-o pijama largă. Îi văd vânătăile de pe faţă şi simt un ghiont în piept, apoi mi se înmoaie picioarele. Nu pot s-o fac. Nu pot!

Scrâșnesc printre dinţi şi arunc pistolul în perete. Ea se trezeşte speriată. Mă întorc la uşă.

– Trei, stai! o aud, dar eu trântesc uşa în urma mea.

Mă îndrept spre sectorul VIP, locul unde e Nick acum. Totul acolo este securizat de gardieni şi parole sofisticate. Nu am nicio şansă să ajung mai departe de două uşi fără să fiu prins. Dar nu-mi pasă, nu mai îmi pasă de viaţa mea.

Pentru că eu nu voi fi controlat de el şi cei ca el. Pentru că eu nu sunt ca ei. Eu nu sunt căţeluşul lor. Eu sunt o fiinţă, una care s-a trezit la viaţă! Şi acum vin să te surprind, Nick. Vin la tine, iar securitatea ta nu mă poate opri. Nimeni nu poate să mă oprească de la scopul meu.

M-am reîntors, nu mai sunt cel manipulat, dar nu mai sunt nici puştiul neputincios de dinainte. Sunt unul mai bun de atât.

– Opreşte-te! îmi ordonă gardienii din faţa mea.

Eu însă mă duc tot mai aproape de ei, până mă atacă. Nu mă las prins. Îi pun la pământ şi încerc să sparg uşa cu umărul, dar înainte să mă lovesc de ea sunt electrocutat şi cad în genunchi. Ameţesc şi îmi tremură tot corpul. Ard pe interior şi mii de ace mă atacă deodată prin tot corpul. Sunt prins de mâini şi bătut cu o bâtă. Se face gălăgie în zonă şi alţii vin la mine să vadă spectacolul.

✗

Nu ştiu cum, dar am reuşit să rup controlul lor cu mintea mea. Nu, nu eu am făcut-o. Ea a făcut-o. Cumva ea mi-a amintit de cine eram, cine vreau să fiu şi cine sunt. Ea m-a trezit la realitate. Ea m-a salvat. Şi nici măcar nu ştiu cum o cheamă. N-are importanță, nici nu va avea, fiindcă nu cred că voi mai scăpa cu viaţă de aici.

Sunt închis în camera de interogatoriu şi nu ştiu ce se întâmplă afară. Sunt legat în cătuşe de masă şi uşa se deschide. Este 4:30 dimineaţă. N-am dormit toată noaptea şi simt că o să crap de somn. Apare Nick în faţa mea.

– Ce a fost în capul tău să năvăleşti aşa în zona VIP?!

Simt că mă fac mic cât o furnică. Trebuie să mă concentrez. Trebuie să-l șantajez să scap de aici, şi poate o s-o scap şi pe ea. Să văd ce am. Aş putea să zic am băut sau m-am drogat, dar asta pot afla foarte repede. Aş putea să zic că am greşit drumul şi gărzile m-au atacat din greşeală. Dar toate sunt scuze şi nimic nu-l va convinge. Am nevoie de ceva mai bun.

– Vrei să-i găseşti pe Ştefan şi Andrei alături de întreaga grupare a lor? Nu-i vei găsi dacă ne omorî pe mine şi pe Doi. Te vom conduce la ei dacă ne laşi în viaţă. O voi convinge pe ea, dar trebuie să ştiu că nu ne vei omorî apoi.

– Zici că ne vei conduce la ei. Ce mă face să cred că nu o să mă conduci într-o capcană?

– Nimic. Nici nu ai nevoie de încredere când ai doi şoricei prinşi în capcană care imploră să trăiască.

El stă să se gândească profund uitându-se în ochii mei.

– Foarte bine. Ne veţi duce la ei într-o oră.

Se ridică şi pleacă din cameră. Respir uşurat. Am scăpat. E bine până acum şi dacă raţionamentul meu nu m-a înşelat. Au un spion în ATLANTIS. De aceea au fost atât de siguri pe ei. A fost uşor să-i păcălesc, sper să reuşim şi în continuare.

✗

Mă conduc spre camera lui Doi. Este trează. Când mă vede se face albă la faţă, nu că deja nu ar fi.

– E ok. Nu te speria. Sunt doar eu.

– Nu, se zvârcolește ea în pat. Nu veni!

– Sunt... eu, Doi... sunt eu Trei... Te iubesc, spun brusc.

Doi se liniştește.

– Trei.

– Da, sunt eu.

Mă duc la pat. Îi zâmbesc paşnic şi ea la fel.

– Dar cum?

– Tu ai făcut-o.

– Eu?

– Da, tu.

– Înseamnă că e adevărat. E adevărat şi începe să râdă fericită.

– Adevărat? întreb eu serios. Ce este adevărat?

– M-am rugat pentru tine, Trei. M-am rugat şi El m-a ascultat.

Am rămas tăcut o vreme. Nu mai ştiu ce să spun.

– Sper că te-ai rugat şi pentru ca prietenii noştri să fie în siguranţă.

– Ce? De ce?

– Pentru că îl vom conduce pe Nick la ei.