Dangerous Love I. Obsession

39. Ingerul Salbatic

Prin minte mi-au fulgerat rapid toate momentele noastre, toate declaratiile lui. Dar le-am oprit imediat, ma omorau inainte sa o fac eu, insa mi-am dat seama de un lucru. Un lucru pe care il stiam deja. Nu il uram. Intotdeauna am detestat imediat persoanele care mi-au gresit si nu am fost niciodata genul de om care sa acorde a doua sansa. Dar lui ii mai acordasem deja aceasta sansa si acum imi gresise din nou, mult mai rau, dar cu toate astea, inca il iubeam. Si stiu ca nu era vorba despre rana inca proaspata sau despre faptul ca timpul va rezolva totul. Stiam ca nu era vorba de timp ca problema mea sa dispara, nu exista eternitate destul de lunga sa ma faca sa il urasc sau sa nu il mai iubesc. Harry va ramane pe vecie in sufletul meu, chiar si acolo unde o sa ajung dupa asta. Mi-a oferit o mica perioada de fericire si chiar daca mare parte din ea a fost minciuna, el, a fost cea mai frumoasa si uimitoare experienta din viata mea. Si nu o sa regret niciodata ca l-am intalnit.

Dar cum niciun vis frumos nu poate dura pentru totdeauna, intr-un final trebuie sa deschizi ochii si, sa te trezesti la realitate.

Iar eu preferam sa nu fac asta, nu voiam sa ma lovesc de duritatea realitatii. Nu voiam sa mai traiesc fara motivul existentei mele. Fara el, nu era nimeni caruia sa ii pasa cu adevarat de mine. Tata, mi-a acceptat deja o parte din plecare, avea sa isi reface viata cu Roberta si Amber imi va lua locul. Merita asta, merita sa aiba un tata si o viata fericita. Harry ne facuse pe amandoua sa suferim, dar eu nu voiam sa traiesc suferinta asta. Preferam sa mor acum, rapid si curat decat sa astept sa ma usuc in propriile lacrimi si amintiri. Mai devreme sau mai tarziu, tot trebuia sa mor si tot ce imi doresc e sa nu iau amintirea asta dureroasa cu mine, desi stiu ca Harry va fi cu mine oriunde m-as duce.

Am ambalat motorul si am suspinat din nou stergandu-mi lacrimile si privind prapastia adanca din fata mea. Mi-am amintit noaptea in care m-a adus aici, in locul lui care a devenit apoi al nostru. In noaptea in care l-am acceptat in viata mea.

Mi-am sters lacrima cu podul palmei convingandu-ma ca nu as putea trai asa. Fiecare lucru din jurul meu imi va aduce acum aminte de el. Nu a stat mult in viata mea, dar a stat suficient incat sa o umple si sa nu mai ramana nimic important in ea in afara de el.

Mi-am adus aminte de vocea acelei femei, de glasul lui “Te-ai imbracat?” Am tipat intr-un suspin si am lovit volanul. Cum a putut sa imi faca asta? De ce nu mi-a spus de la inceput ce vrea de la mine si de ce m-a facut sa ma indragostesc de el intr-un asemenea fel? Ca atunci cand urma sa ma trezeasca la realitate, sa fiu distrusa definitiv.

Si eram, eram distrusa cum nu am fost vreodata in viata mea, plecarea mamei mi se parea acum o amintire placuta.

Durerea din inima devenea mai puternica in fiecare secunda, nu avea sa treaca vreodata, doar sa creasca cu fiecare gura de aer.

Mi-a mai ramas un singur lucru de facut. S-o opresc definitiv.

Am apasat aceleratia pana la fund, ambaland masina furioasa. Avea sa sfarseasca si ea odata cu mine, in locul in care a inceput totul. Mi-am luat inima in dinti si m-am departat mai mult de prapastie, intrand usor intre copaci. Voiam sa ma asigur ca viteza e destul de mare si nu o sa mai ramana nimic din mine dupa asta. Ma gandeam la buteliile de azot din spate si la cum aveau sa explodeze dupa asta, ma bucura asta. Nu voiam sa mai ramana ramasite care sa poata fi planse cu lacrimi false.

In momentul in care am luat piciorul de pe ambreaj si masina a zburat cu mine de pe loc, mi-am vazut toata viata trecand prin fata ochilor. L-am vazut pe el si i-am inchis, am lasat masina sa ma indrepte spre moarte si inima mi-a bubuit in piept cand am vazut prapastia la 5 metri in fata mea.

Asta e!

Am asteptat zborul lin spre bratele mortii care ma asteptau jos, am incercat sa ma deconectez de realitate si sa nu simt nimic. Dar am tipat la propriu, speriandu-ma si deschizand ochii iar reflexele mele mi-au luat-o inainte apasand frana cand ceva ce nu trebuia sa fie acum aici, m-a intrerupt. Masina s-a oprit brusc, derapand pe pamantul stancos si lipindu-ma de volan. Un sunet puternic in interiorul masinii aproape imi spargea timpanele, era tonul de apel al unui telefon. Nu stiu de unde se auzea dar inima mi-a paralizat in piept cand am realizat ca nu mai vad stanca, doar prapastia imensa in care trebuia sa cad. Un singur centimetru imi mai lipsea si asta se intampla. Mi-am lasat capul pe spate, maraind de durere. De ce nu pot sa mor pur si simplu si sa scap de toata suferinta asta?