Oglinzi Sparte

11. CONSECINŢE

     Astăzi?

     Ce zi era, oare? Calendarul se afla la bucătărie, iar telefonul mobil era distrus. Fără acestea două la îndemână, îi era greu să se orienteze.

     Iar trupul său era momentan o epavă pe care nu se mai putea baza. Însă trebuia neapărat să afle. Trecuseră ore? Zile? Cum de ajunsese în patul din dormitor? Se găsea cu adevărat acolo, sau trăia un coşmar atât de real, încât se trezise aruncată într-o altă dimensiune, precum în cele câteva cărţi de fantasy şi de ficţiune pe care le citise în adolescenţă?

     Setea îngrozitoare. Voma. Durerea de cap, din trup, dar mai ales înţepăturile din ochi. Atâtea senzaţii opuse care cereau o rezolvare imediată, iar trupului ei nici că-i păsa suficient încât să o susţină.

     Făcu o sforţare şi reuşi să se răsucească pe burtă, iar mai apoi, cu greutate, să se ridice ca un animal rănit, în patru labe. Nu era convinsă ce anume se clătina, dacă era ea cea care se balansa, ori era patul cel vinovat de mişcarea corpului său. Nici timp nu mai avu să aprofundeze ideea, căci stomacul i se revoltă instantaneu şi indezirabil, iar conţinutul său se împrăştie printre perne şi cearşafuri. Mirosul greu şi gustul neplăcut din gură erau insuportabile, lucru ce o determină pe Lucille să reuşească să elimine tot, şi să se liniştească suficient, cât să poată respira mai uşor.

     Însă nu dorea să mai zăbovească mult acolo, trebuia să-şi revină neîntârziat, cât să cureţe mizeria făcută. Şi să ajungă la întrerupător ca să aprindă lumina. Să vadă unde se afla cu adevărat, iar mai apoi să meargă să strângă rămăşiţele oglinzii. Erau atâtea de făcut şi tot ce spera, era să înceapă să se simtă din ce în ce mai bine, încât să şi reuşească.

     Izbuti să coboare din pat fără să îşi rupă gâtul şi să ajungă unde ştia că se afla întrerupătorul. Când dormitorul se inundă de lumină, ochii i se strânseră dureros, nesuportând-o. Pereţii parcă dansau în jurul ei, iar Lucille se prinse bine de mobilierul dimprejur şi îşi impuse să se ţină pe picioare. Nici nu ştia ce i se părea mai greu, să se forţeze să nu cadă, ori să-şi ţină ochii deschişi, când tot ce dorea mai mult pe lume acum era întunericul.

     Cu mare greutate, reuşi să se adune şi s-o pornească, clătinându-se, spre celelalte camere, ca să aprindă luminile. Cumva reusi să ajunga, iar in secunda in care lumina prea orbitoare pentru ochii ei chinuiţi inundă camera, Lucille se strambă din cauza disconfortului.

     În sufragerie descoperi că avea două ceasuri identice pe perete, ce erau lipite unul de altul şi cu care se întâmpla un fenomen straniu: când unul urca puţin, celălalt de lângă el cobora, şi invers. Lucille realiză că iluzia optică i se datora chiar ei, care îşi clatina necontrolat capul dintr-o parte în alta. Iar limbile ceasului din sufragerie, după o joacă înceţoşată în jurul cifrelor, parcă se hotărâră brusc să arate orele trei, probabil ale nopţii, judecând după bezna de la exteriorul geamurilor.

     Din nou, simți cum furia și iritarea puneau stăpanire pe ea. Nu înțelegea deloc de ce o durea tot trupul în halul acela și cum de ajunsese în pat. Nu înțelegea nici de ce o deranja atât lumina și ce era cu arsura aia continuă și îngrozitoare din coșul pieptului. Se părea că îi pornea din stomac, îi traversa corpul și i se oprea undeva în fundul gâtului, declanșându-i un gust oribil în gură. Nu pricepea nici de unde se trezise cu migrena asta ucigătoare pe cap sau de ce mergea, legănandu-se, aproape izbindu-se de obiectele din jur, știind că avea la dispoziție suficient spațiu. Simțea că plutea, era ca și cum călca pe nori mari și moi, se simțea slăbită și amețită. Ceva i se întâmpla. Ceva anormal și neplăcut, ca mai toată existența ei de pană atunci. Decise că, oricum, insăsi viată ei toată fusese o mare anomalie și că poate nu mai era acum cazul să se îngrijoreze pentru o simplă durere de cap.