Oglinzi Sparte

9. DANIEL GRIFFIN, partea II

     — Agent Griffin, mă tem că problema mea este mai neobişnuită. Şi mai delicată. 

     Daniel se lasă să cadă pe marginea spătarului şi o privi cu ochii îngustaţi. Cât de delicată? Oare vecinii de deasupra făceau dragoste mai zgomotos?

     — Cât de... neobişnuită? E vorba de hărţuire?

     Cu perechea aia de picioare, asta trebuia să fie!

     — Da, într-un fel. Dar nu sexual, adaugă ea repede.

     — Şantaj?

     —Oh, nu! Nimic de felul asta. Nici nu ştiu dacă am făcut bine venind...

     — Aş vrea foarte mult să va ajut! De ce nu îmi spuneţi pur şi simplu care e problema?

     Şi chiar voia, dar pentru asta trebuia ca mai întâi să afle despre ce era vorba, însă femeia se codea. Nu-i plăcea când trebuia să scoată cuiva cuvintele cu cleştele, îl făcea să se simtă un afurisit de felcer. Dacă ar fi fost de profesie psiholog, ar fi fost plătit cu ora şi i-ar fi permis femeii să stea întinsă pe un divan, fără să se deranjeze reciproc, dacă asta şi-ar fi dorit ea. Însă era agentul de serviciu de la secţia 22, iar la uşa lui se îngrămădeau o grămadă de specimene fără cazuri sau cauze. Care veniseră astăzi şi mai toată săptămâna trecută în hoarde, anticipând probabil vremea proastă de sărbători, în unicul loc la care se puteau gândi că le vor fi consemnate neroziile şi absurdităţile şi unde pentru asta nu aveau de plătit vreo consultaţie.

     — Ei bine, trăiesc cu impresia că în lipsa mea cineva îmi foloseşte apartamentul.

     Lui Griffin i se lăsară brusc colţurile buzelor în jos şi avu senzaţia că putea simţi cum i se lungea fata, fără putinţa de a încerca măcar să-şi mascheze decepţia. Ziua de azi era absolut incredibilă. Oare ce avea să mai urmeze, cumva vreo poveste cu spectre luminoase? Cu extrateresti?

     — Aş putea să mă înşel, totuşi, adaugă ea repede, ceea ce atrase imediat asupra ei un val involuntar de simpatie din partea bărbatului, care îşi îndulci imediat expresia feţei reuşind chiar să-şi ridice la loc colţurile buzelor într-un zâmbet cam sinistru, ca aflat la un început de pareză facială.

     Cineva care avea îndoieli era, cu siguranţă, o persoană normală, ceea ce o binecuvântare în comparaţie cu persoanele care îi călcaseră prin birou în toată acea dimineaţă. Fără să ştie, femeia spusese singurul lucru care îi păruse normal şi de bun simţ lui Griffin până atunci, în cursul acelei zile nefaste.

     — Ce va face să credeţi asta?

     —Aaaa, mai multe lucruri.

     — Impresia asta, cum singură aţi numit-o, aţi avut-o o singură dată sau s-a repetat?

     — În mod frecvent şi repetat.

     Daniel făcu ochii mari. Era oare posibil să aibe un caz?

     — Ce vi s-a furat? Sau ce aţi descoperit că vă lipseşte?

     — Tocmai aici vine partea delicată, spuse ea, iar el o urmări cum trăgea aer în piept şi cum îl expira cu un soi de prudenţă, probabil cântărindu-şi cu grijă cuvintele. Nu mi-a dispărut nimic. Niciodată, sau mai bine zis, aproape niciodată. Acum şapte luni, cred totuşi că mi-au dispărut aproximativ şaptezeci de dollari.

     — Aţi raportat vreunei secţii de poliţie?

     — Pentru şaptezeci de dollari? Dumnezeule, nu! M-am gândit că i-am pierdut, ori că distrată fiind, am cheltuit mai mult decât prevăzusesm şi nici nu băgasem de seama. Câteodată, e adevărat că pot fi foarte...absentă.