15. ADEVĂRURI CARE DOR

197 31 111

     *La media, Vincent Harper

     Ieşind din raza lor vizuală, Woody îşi strânse cumnata cu blândeţe în braţe şi se apucă să urce scările cu atenţie, în timp ce aceasta îşi lasă capul pe umărul său şi dădu drumul unui hohot reţinut de plâns, care nu făcea altceva decât să-i zguduie trupul şi să le facă urcarea şi mai dificilă. O strânse mai tare, neştiind cum trebuia să se comporte cu o femeie care plângea şi care mai era în plus şi soţia fratelui său.

     — E în regulă, Anne, răspunse el ajungând cu ea la capătul scărilor.

     — Nu, nu e în regulă, se văită ea cu nasul în umărul lui. Nimic şi nimeni în casa asta nu e în regulă.

      — Ei bine, îmi pare rău dacă simţi asta, răspunse el vizibil atacat, trecând cu ea în braţe prin holul care ducea către majoritatea dormitoarelor casei.

     — Nu, nu m-am referit la tine, Woody, şi tu ştii asta. Îmi pare doar rău că am generalizat. Tu eşti de fapt singurul care... care...

     Urmară alte lacrimi şi alte hohote înfundate în umărul său, iar Woody dădu drumul unui oftat. I-ar fi cerut să tacă, însă prinsese destule priviri chiorâşe de-ale mamei sale în direcţia ei şi ascultase destule înţepături în această dimineaţă precum şi de-a lungul timpului, ca să spere ca Anne mai putea fi oprită acum printr-o simplă rugăminte. Şi era de mirare ca îşi însuşea toate palmele verbale ale maică-sii cu atâta eleganţă, prefăcându-se ca nici nu le observa. O altă femeie ar fi facut un scandal monstruos la masă, dar nu şi Anne, niciodată Anne! Să fi fost din cauza educaţiei primite, sau pentru că, aşa cum considera Helen, avea o personalitate prea ştearsă, nu avea nicio importanţă pentru el. Era nefericită, iar ticălosul ăla de frate-su nu făcea mai nimic care să o aline. Probabil se baza pe faptul că nu îl mai putea părăsi acum, căci nu putea ajunge în oraş la ai ei, traversând o autostradă şi câteva drumuri de ţară singură şi în scaunul ei cu rotile. 

     — Nu spune "care", ci "cu care" o corectă el zâmbind. Sunt singurul cu care îţi împărţi tu porţia zilnică de priviri chiorâşe şi de reproşuri fără rost.

     — Da, şi asta, răspunse ea trăgându-şi nasul şi ştergându-şi ochii cu dosul palmei. Şi mai eşti şi singurul care mă tratează cum trebuie din toată casa. Mama şi fratele tău...

     Clatină din cap înnebunită, în timp ce alte lacrimi stăteau să năvălească.

     — Vince îi ţine piept cât poate, spuse el, ajungând la uşa dormitorului în care trebuia să o lase şi începând să bâjbâie după mânerul care o deschidea.

     Chiar şi lui propriile-i cuvinte îi răsunară în urechi false şi mincinoase. Se întreba dacă nu cumva devenise şi el la fel de ipocrit ca şi restul familiei sale. Poate că trăise printre ei prea mult. Poate că venise timpul să-şi ia să el tălpăşiţa. Personal, îl înţelegea pe Dusty că făcea toate eforturile să scape de acolo. Crezuse că avea să fie într-atât de deştept încât să-şi găsească o femeie pe acolo, în oraşul ala mare, unde părerea lumii şi ciclul de viaţă al animalelor domestice nu mai contau atât. Îl supraestimase, pare-se. Venise înapoi cu coada între picioare, ca un câine plouat, ori cel puţin aşa arătase aseară la poartă. El era păpuşa ideală a mamei sale, care juca doar atâta cât îi permiteau sforile. Până şi Vincent avea mai multă coloană vertebrală ca el. Uneori acesta mai lua atitudine, deşi momentele astea erau pe cât de rare, pe atât de nepreţuite. 

     — Glumeşti? Pe ce lume trăieşti? Nu iese din cuvântul ei! şopti ea contrariată, scoţându-l din gândurile lui. N-am văzut vreodată o femeie care să-şi ţină fiii sub papuc cu atâta autoritate cum o face ea, adăugă amărâtă. Zici că e general în armată, nu femeie!

Oglinzi SparteDescoperă acum locul unde povestirile prind viață