14. FRUSTRĂRI PESTE TOT

153 32 66

     — Doar că... nu-mi amintesc!

     Audrey o privea perplexă. Dacă Lucille avea de gând să o ţină întruna cu asta, atunci aveau o problemă. Deja începea să regrete că o luase la ea, altfel îşi imaginase timpul petrecut împreună. Dintr-o dată, parcă devenise o fiinţă ciudată şi dificilă. Nici urmă de colega săritoare, muncitoare şi bună la toate pe care o ştia. O întrebă, neîncrezătoare: 

     — Ce nu-ţi aminteşti, mai exact? Cum te-ai tăiat? Când ai zis că vrei să scapi de hainele tale? Sau pe unde ţi-ai pierdut telefonul?

     — Ah! sări Lucille repede, fericită că putea oferi o explicaţie măcar la una dintre acele întrebări. Nu mi-am pierdut telefonul. L-am spart! Am fost furioasă şi... l-am izbit de oglinda băii. Asta îmi aminteşte că va trebui să îmi cumpăr şi altă oglindă, adaugă ea într-o tiradă de cuvinte care avură darul să o surprindă şi mai mult pe Audrey, dacă asta ar mai fi fost deja posibil. 

     Nu mai spuse nimic. O privi în tăcere, analizând-o timp îndelungat, până când Lucille începu să se simtă inconfortabil. Ar fi dat orice să ştie ce gândea sau ce se întâmplase în perioada ei "neagră". Sau poate că pe Audrey o deranjase să afle de izbucnirea ei, de faptul că îşi spărsese oglinda la nervi? Încerca să înţeleagă ce era cu tăcerea aia, de ce se oprise conversaţia.

     — Ei bine, zise Lucille nerăbdătoare. Am spus ceva greşit?

     Femeia îşi mişcă puţin buzele, iar apoi renunţă. Încercă să vorbească din nou, şi iarăşi renunţă, ca şi cum îşi căuta cuvintele. Avea senzaţia că era actriţa principală într-o parodie proastă. În orice caz, nicio clipă nu îşi luase ochii de la ea. Iar când începu să vorbească, lasă deoparte jovialitatea de până atunci şi se apucă să spună lucrurilor pe nume, fără să dea vreun semn că s-ar mai putea opri.

     — Amândouă am pierdut două ore în apartamentul tău, căutăndu-l, spuse, pe un ton plin de reproş. De ce nu mi-ai spus atunci că l-ai distrus? De ce ai insistat atâta să-l căutăm? Vreau să zic, am pierdut mai bine de două ore acolo, degeaba. De ce nu te-ai plictisit mai repede de gluma asta? Ai fi putut să râzi, să spui ceva, nu să îţi baţi joc atâta timp de mine. Ce e în neregulă cu tine? De când m-ai trezit, tot încerc să îmi dau seama dacă mai eşti în toate minţile ori dacă îmi faci mie vreo farsă, şi nu pot! Ce se întâmplă?

     — Am mari probleme cu memoria. Cred că sunt probleme de natură medicală. Şi e ceva serios, nu e o glumă!

     Audrey îşi relaxă deodată spatele pe scaunul fotoliului, privind la tavan, gândindu-se la ceva numai de ea ştiut. Lucille o privi vinovată, aproape simţind nevoia de a plânge şi rugându-se în gând ca prietenă ei să nu o judece prea aspru, să nu o considere nebună sau să înceapă să-i spună că se teme că performanţa la firma îi va fi în curând afectată. Îi fusese greu să spună acele cuvinte simple, să le accepte, să le recunoască... Îi era greu să treacă prin greutăţile astea singură, mereu îi fusese greu şi se părea că mereu îi va fi. Timp de doi ani nu se mai întâmplase nimic, sau aşa credea, căci nu mai putea fi sigură de nimic, însă măcar îi lipsiseră indiciile. Dar de la un timp, brusc, momentele de pierdere a memoriei deveniseră tot mai dese, chiar mai frecvente decât înainte. Nu mai părea să poată găsi singură vreo scăpare aşa cum crezuse atunci când îşi părăsise oraşul natal.

     — În regulă, o auzi zicând în sfârşit, apoi ridică ceafa de pe speteaza fotoliului şi se aplecă din nou înspre ea, căutăndu-i privirea. Întreabă-mă tu pe mine. Iar apoi, o să te întreb eu pe tine, apăsată ea pe ultimile cuvinte.

     — Suntem amândouă în capoate, deci trebuie că ne aflăm la tine acasă, afirmă ea spre surprinderea celeilalte femei. Ce caut eu aici? Cum am ajuns în casa ta?

Oglinzi SparteDescoperă acum locul unde povestirile prind viață