2.GREŞEALA ÎNDREPTATĂ

660 94 251

     Fata se întinse leneşă, zâmbind larg. Asta până ce deschise complet ochii şi privi în sus la tavanul ce se afla deasupra ei. 

    — La toţi dracii! Iar m-am îmbătat şi am adormit în hol?!

     Avea un accent dulce şi tărăgănat ca al celor din Sud.

     Zvâcni în picioare cu agilitatea unei pisici şi se îndreptă către oglindă, să se privească. Zâmbi mulţumită când îşi văzu cearcănele aproape negre şi părul răvăşit. Îşi aminti cu plăcere de noaptea trecută, pentru că nu mai trăise nicicând una asemănătoare. Şi se întrebă cum Dumnezeului nu se trezise astăzi mahmură la câtă bere cu whiskey îşi putuse turna în ea.

     Noaptea aia fusese magică. Fusese perfectă. Iar Dusty era pur şi simplu adorabil.

     Îşi scutură grăbită buclele deasupra chiuvetei ca să alunge vocea aceea supărătoare din cap care îi amintea că nu trebuia să se încreadă în bărbaţi şi, mai ales, în aia adorabili.

     Vocea asta...

     Era acolo de când se ştia! Niciodată glasul ăsta din capul ei nu era în acord cu ceea ce simţea, vedea, ştia sau intuia. Întotdeauna îi dădea răspunsuri rapide, acide şi tăioase. De multe ori oamenii o surprindeau zâmbind, încruntându-se, sau roşind la nişte gânduri numai de ea ştiute. Ba de câteva ori în copilărie fusese scoasă afară de la ore şi trimisă în biroul directorului din cauza asta.

     Ştia instinctiv că era mai specială, mai diferită de alţi copii de aceiaşi vârstă. 

     Odată, copilă fiind, o întrebase pe prietena ei cea mai bună din vremea respectivă în timp ce-şi mâncau cuminţi pacheţelele cu sandwichuri de acasă, pe iarba din spatele şcolii:

     — Poţi să ţii un secretet, Maryanne?

     Ochii fetiţei se măriseră de încântare, încuviinţând curioasă.

     — Aud o voce care îmi tot spune nişte lucruri...

     — Ce fel de lucruri?

     — De tot felul. Lucruri foarte urâte pe care nu aş vrea să le mai aud, dar nu am cum să le împiedic, înţelegi?

     Nu, scutură fetiţa din cap, serioasă şi încurcată .

     —Ştii, la ora de engleză când am râgâit îngrozitor?

     Da, îşi aminti Maryanne şi începuse să râdă. Asta a fost aşa de dezgustător...

      Vocea mi-a spus să fac asta. Mi-a spus că dacă încordez gâtul suficient de mult şi încerc să împing omuleţul către ceafă o să iasă un zgomot taaaare amuzant. Şi că mă vor trimite acasă de la şcoală.

     — Adevărat? O voce ţi-a spus asta?

     — Da. Vocea din capul meu. Tu nu o poţi auzi?

     — Nu, eu nu pot auzi vocea din capul tău.

     — Dar o poţi auzi pe a ta, nu-i aşa?

     Prietena ei o privea acum sceptică.

     — Eu nu aud voci în capul meu.

     —Nu?

     — Nu! Poate că eşti bolnavă. Sau poate că mă minţi.

Oglinzi SparteDescoperă acum locul unde povestirile prind viață