13. NUMAI DE PIERDUT

157 33 47

     Îi devenea din ce în ce mai clar, Vince avusese dreptate şi de data asta!

     Îşi cuprinse fruntea cu palma-i lată, bătucită de atâta muncă, şi şi-o trecu mai departe spre păr, apăsând cu nervozitate. Totul mergea cum nu se putea mai prost.

     Crezuse că avea să scape de munca la fermă, că avea să devină un om de afaceri respectabil în oraşul asta ca o junglă, care cică era al tuturor posibilităţilor. Crezuse că aici, unde se ştia că se încheiau cele mai bune afaceri, avea să devină şi el un nume important în industria cărnii, că va avea în sfârşit posibilitatea să părăsească ţinutul ăla şi să se ocupe de fermă de la distanţă, că avea să se transforme într-un orăşean îmbrăcat la patru ace, ceea ce ar fi fost o premieră în familia lor, căci ar fi fost primul dintre ei care ar fi părăsit comitatul.

     Cu fiecare săptămână se convingea că cele cateva sute de mile obositoare erau parcurse pe degeaba, o mare risipă de motorină, timp şi energie, că piaţa era aici suprasaturată şi că nu interesa pe nimeni cât de sănătoase erau animalele lui sau cât de crescute, sacrificate şi procesate conform legislaţiei erau acestea. Era sătul de programări, de vorbitul cu directorii adjuncţi ai magazinelor, de bătutul la uşi închise, de lungile aşteptări pe coridoarele acestora şi, câteodată, chiar de anularea ori amânarea întrevederii în ultimul moment, atunci când câte o secretara ciufulită îşi iţea capul în anticameră ca să-i bâiguie câteva scuze nesincere, uneori şi neinteligibile. Sute de mile bătute săptămânal pe degeaba, la început cu camioneta, mai apoi cu avionul. Şi apoi, invariabil, aceeaşi lovitură de graţie, mai precisă ca un ciocan în moalele capului:  întorsul la fermă cu coada între picioare, acolo unde îl aştepta deja Vince, cu coatele rezemate de padocul cailor, cu rânjetul lui atoateştiutor şi cu zeflemeaua aia nelipsită de pe buze! Ah, câte n-ar fi dat el să i-o poate şterge!

     Şi doar îi spusese de atâtea ori Vince că nu se putea face treaba la New York, că nu se puteau pune cu rechinii aia din industria cărnii, care aveau să se agaţe de orice chichiţă ca să îi respingă, căci licitaţiile erau uneori aranjate şi că pur şi simplu nu ar fi putut oferi tot timpul atâtea tone de carne la comandă, că problema transporturilor nu putea fi rezolvată cu una cu două, că necesita costuri şi investiţii suplimentare. Pentru Dusty, Vince era un îngrădit încă agăţat de poalele maică-sii şi dependent de munca la fermă, în timp ce el era un bărbat cu un vis.

     Un vis imposibil de realizat fără conexiuni mai înalte, dar măcar era convins că încercase tot posibilul.

     Privea ţintă la tavanul alb de deasupra sa, în timp ce tot mai încerca să găsească soluţii. Din nefericire, ajunsese şi el la concluzia că se afla într-un punct mort şi că încăpăţânarea lui nu făcea decât să rotunjească săptămânal cu aproximativ cincisute de dollari veniturile companiilor aeriene, bani pe care îi aruncase cu regularitate pe fereastră doar ca să-şi hrănească visul. Dacă mai punea la socoteală şi plata Motel-ului, mesele şi ieşirile nocturne, deja putea să prevadă mari probleme cu Vince în viitor.

     Hotărât lucru, poate că nu fusese să fie! 

     Tot aşa cum nu ieşise nimic cu fata aia Nicolle, pe care o căutase insistent toată seara trecută şi dimineaţa asta, dar care, evident, îi dăduse papucii. Şi fuseseră semne tot timpul, numai el, ca un prost ce fusese, crezuse că avea să scoată ceva din asta. Şi, până la urmă, oare ce ar fi putut ieşi atât de bun dintr-o relaţie în care o fata pe jumătate beată i s-a bagat în pat de la prima întâlnire? Oare cu câţi mai procedase aşa?

     O altă chestiune în care Vince avea dreptate! Femeile astea... Era atât de greu pentru un bărbat să îşi găsească una decentă, cu care să împartă o casă şi să-i facă câţiva copii. Începea să devină greu şi pentru Kansas, ce să mai zică de New York!

Oglinzi SparteDescoperă acum locul unde povestirile prind viață