10. PRIMA OGLINDĂ

225 43 89

     Ajunsă acasă, în liniştea bucătăriei ei micuţe, Lucille stătea aşezată cu faţa între palme şi cu coatele pe masă. Se gândea intens la discuţia avută cu agentul Griffin şi la inutilitatea vizitei ei la secţia de poliţie, unde îşi pierduse mai bine de trei ore pe degeaba.

     „Dacă vă ajută cu ceva, nu cred că sunteţi paranoică. Sau nebună. Un nebun nu şi-ar face vreodată probleme pentru starea lui mintală. Dar poate că nişte şedinţe la un psiholog prietenos vă vor destinde. Mulţi oameni o fac, pentru probleme mai puţin stresante ca ale dumneavoastră."

     Fusese destul de politicos. Indirect, îi sugerase că o găsise niţel „sărită de pe fix" şi că ar fi bine să meargă să caute ceva ajutor specializat.

     „Dar mă tem că nu există niciun temei real pentru care să deplasăm o echipă la apartamentul dumneavoastră pentru amprentare. Din ceea ce mi-aţi povestit, există o mare şansă ca amprentele să vă aparţină într-o proporţie destul de mare."

     Şi probabil că aşa şi era. Începea să-i devină o certitudine faptul că înnebunea tot mai tare, pe zi ce trecea.

     „Înţeleg. Credeţi că cineva vi i-a „plantat" acolo."

     „Credeţi că sunt paranoică. E în regulă, mi-am asumat asta venind aici.

      Nu. Domnişoară Flowers, eu nu cred nimic."

     Cu accentul pe cuvintele „nu cred". Nici măcar nu o luase în seamă! Trebuia, probabil, să se simtă norocoasă că nu o luase de mână ca să o azvârle pe uşă afară.

     „Vom încerca, domnişoară Flowers, însă nu vă faceţi mari speranţe!"

     Nici nu-şi mai făcea. Fusese o prostie gândul să bată tot drumul până acolo. Evident că poliţia locală nu se deranja să prevină, ci doar să constate. Poate că trebuia să fie jefuită, violată sau ruptă în bătăi pe stradă ca să poată căpăta puţină atenţie.

     Ochii îi căzură pe ghidul Paginilor Aurii pe care îl frunzărise mai înainte -cam fără succes, ce-i drept- încercând să-şi facă rost de o programare la un psiholog. Reuşise cu greu să obţină una, la unul dintre cabinetele de la periferia cartierului, dar asta într-una dintre zilele apropiate Crăciunului. Miracolul acesta fusese posibil numai pentru că unul dintre pacienţi şi-o anulase pe a sa, plecând în vacanţă mai devreme. Îşi extinse aria de căutare, dispusă fiind să alerge prin tot New York-ul la nevoie, cu condiţia să o poată primi cineva mai devreme de atât. Însă, după îndelungi căutări şi refuzuri repetate, Lucille realiză cu tristeţe că oraşul părea plin până la refuz de bezmetici ca şi ea, dar care se tratau intens. Iar acum, dacă stătea să se gândească mai bine la asta, poate că poliţistul ăla, Griffin, nu fusese chiar atât de rău intenţionat. Se părea că oamenii erau în stare de orice, chiar şi să plătească pe cineva cu ora ca să găsească un locşor cald unde să fie ascultaţi.

     Se simţi deodată singură pe lume. Atât de singură, de plictisită şi de tristă, încât aproape că îi venea să plângă. Realiză că în afară de Audrey şi de lucrul la firmă, nu mai avea pe nimeni şi nimic de care să se agaţe. Dar în aceeaşi situaţie se mai afla şi un procent ridicat din populaţia New York-ului, de altfel, dacă toate cabinetele particulare erau pline de programări până la refuz. Însă asta nu o făcea să se simtă mai puţin singură şi dezolată.

     Gândul îi fugi la Audrey. Ea ar asculta-o cu atenţie şi ar şti imediat ce rămânea de făcut. Audrey era o fire practică, cu înclinare către rezolvarea problemelor şi nu ar fi stat să pălăvrăgească inutil. Dar, şi mai important de atât, Audrey făcea parte din categoria aia rară de femei care nu şi-ar fi pierdut timpul umplând firma de bârfe fără rost la adresa ei.

Oglinzi SparteDescoperă acum locul unde povestirile prind viață