8. DANIEL GRIFFIN, Partea I

239 46 127

     Erau zile când lui Daniel Griffin i se părea că lucra la un azil de boli mintale şi nu la secţia de poliţie cu numărul 22 din Central Park. Iar acea zi de sâmbătă era clar una dintre ele, cu atât mai mult cu cât în jurul prânzului i se părea că răbdarea şi rezistenţa lui aveau să între într-un colaps apocaliptic.

     Poate că nu ar fi resimţit totul cu atâta acută neputinţă dacă bunul lui prieten, alături de care absolvise Academia, nu l-ar fi căutat de dimineaţă la telefon să-i spună plin de entuziasm că apele răului Hudson au adus la mal trupul unui bărbat căruia îi fusese amputată de curând laba unui picior şi că avea să asiste o echipa de detectivi la faţă locului, urmând ca, mai apoi, să fie trimis pe lângă medicul legist care se va ocupa de autopsia cadavrului, ca să mai înveţe câte ceva şi de la el.

     Chiar şi Daniel învăţase ceva cu această ocazie. Că nu exista justiţie în Departamentul de Justiţie. Dacă ar fi existat, atunci lucrurile ar fi stat exact invers.

      I se părea incredibil că unui cadet prost cum fusese Ray Perkins, care se târâse pe brânci pe toata perioada studiilor, obţinând rezultate precare la limita promovabilităţii, să-i fie cerut serviciul la Biroul de Criminalistică. Perkins fusese pur şi simplu „cerut" de cineva sus-pus, şi, judecând după poveştile lui, alţi câţiva se ocupau frumuşel de el, ajutând la „formarea" sa şi luându-l cu ei în mijlocul acţiunii.

     Daniel Griffin reprezenta antiteza perfectă. Atunci când absolvise magna cum laude Academia de Poliţie, toată lumea crezuse că pentru el doar cerul era limita la cât de sus putea ajunge în carieră. Fusese convins că avea să înceapă direct la Omucideri şi se simţise încrezător şi relaxat când se gândea la viitorul sau profesional. Tocmai de aceea ziua în care îi veniseră repartizările din care trebuise să aleagă, îl luase complet pe nepregătite. Se simţise izbit drept în moalele capului când se trezise respins de Biroul de Criminalistică şi trebuise să aleagă între Circulaţie şi Secţia de Moravuri pentru că doar acolo se mai făceau recrutări şi lumea nu se prea înghesuise cu înscrieri, negăsind nimic spectaculos acolo. Nici măcar Narcoticele nu păruseră să dea doi bani pe el, ori Divizia de Cazuri Speciale, acolo unde s-ar fi putut ocupa de răpiri sau de tâlhării.

     Era ca şi cum s-ar fi pornit din senin o imensă conspiraţie la adresa lui, ca şi cum toate planetele i s-ar fi aliniat pe o traiectorie defavorabilă şi intrase brusc într-un con de umbră al carierei sale, care părea că se sfârşise chiar mai înainte de începerea primei sale zile de lucru.

     Se gândise să depună o plângere ori să renunţe definitiv şi să încerce altceva. Câteva săptămâni chiar umblase ca un nebun pe străzi de la un interviu la altul, ba chiar încercase diverse job-uri fără importanţă, unde muncise fără tragere de inimă, doar ca să îşi dea seama că nu se putea imagina pe sine făcând altceva. Aşa că începuse cu stângul în viaţă, dar oare ce putea fi mai rău? Treizeci de ani muncind pe la Dumnezeu ştia ce slujbe sordide şi fără satisfacţii, sau să se înscrie la unul dintre posturile rămase, de unde să înceapă de jos şi să facă abstracţie de rezultatele bune obţinute în şcoală?

     Ştia că de renunţat nici nu putea fi vorba, i-o datora băieţelului de şase ani cu ochii căprui şi plini de curiozitate care fusese, ce crescuse cu o întreagă colecţie de supereroi şi de maşinuţe speciale, majoritatea de poliţie. Niciodată nu se imaginase pe sine făcând altceva, pe vremea în care toţi prietenii lui pe măsură ce creşteau îşi schimbau preferinţele faţă de o profesie sau alta. Ca tuturor copiilor, interesul le fusese alimentat benzile desenate sau de filmele pe care le văzuseră, însă pentru Daniel răspunsul lui la întrebarea "ce doreşti să devii la maturitate" fusese invariabil acelaşi. Să fie poliţist fusese visul lui de când se ştia pe lume şi nu avea de gând acum să-i dea cu piciorul datorită unei erori de sistem, cel mai probabil.

Oglinzi SparteDescoperă acum locul unde povestirile prind viață