12. SEMNE DE ÎNTREBARE

187 39 65

     Lilly traversă holul către bucătărie, încercând să ignore usturimea din palme provocată de tăieturi, precum şi vocea aia din capul ei, care aparent nu avea nimic mai bun de făcut decât să o dădăcească pe ea ca pe un copil.

     "Ai greşit, Lilly, ai greşit foarte rău! De ce i-ai dat şefei ei numele meu, ca să mă urască pe mine? De ce nu l-ai folosit p-al tău?"

     "Vrei să zici că nu ştii ce a făcut căţeaua, sau că nu-ţi pasă?"

     „Nu o mai numi aşa! Nu e chiar atât de rea."

     „Ce ştii tu despre ce e rău şi ce nu e? Din moment ce tu trăieşti în bula ta fermecată de săpun, iar eu sunt cea care are grijă mereu să nu ţi-o spargă nimeni?!"

     Lilly se opri abia lângă fereastra bucătăriei, pe care o deschise larg, şi privi afară unde zorii unei noi zile îşi făceau apariţia, inspirând cu nesaţ aerul rarefiat şi rece al dimineţii. Privi în jos, de la etajul opt al clădirii, doar ca să constate ceaţa densă ce se înfăşura peste scările de incendiu, care îmbrăca maşinile parcate pe alee şi învăluia pe jumătate celelalte clădiri din jur. Totodată, realiză cu o furie mocnită că, dacă nu ar fi intervenit ea la timp, acest început de zi nu ar mai fi fost posibil pentru niciuna dintre ele, niciodată.

     În spatele minţii ei, Nicolle avea totuşi dreptate. Şi Lilly o ştia prea bine, dar se săturase de atâta pasivitate. Se săturase să aştepte să îi vină şi ei rândul să folosească acel trup blestemat, faţă de care se părea că avea numai obligaţii şi niciun drept. Se săturase să se tot simtă trasă înapoi, ca de o mână nevăzută într-un hău întunecat, unde să dispară împreună cu ultimul gând al conştiinţei sale. De obicei, acel gând îi era dedicat întrebării dacă avea să mai revină vreodată, sau dacă aia fusese ultima oară. Iar în mult prea rarele ocazii când se trezea conştientă de sine, trebuia să-şi împartă puţinele ore cu Nicolle, o prezenţa cicălitoare, sperioasă şi veşnic nemulţumită de acţiunile lui Lilly.

     Acum îi evitase acesteia întrebarea printr-o alta, dibace, ca să-i distragă atenţia de la acuzaţie. Oare nu se săturase şi Nicolle de atâta stat în umbră, de o viaţă trăită pe furiş? Ştia cu certitudine că nici ea n-o ducea cu mult mai bine. În plus, acum mai avea şi un iubit, unul care cel mai probabil ar fi fugit, mâncând pământul, dacă ar fi ştiut cu ce ciudăţenie de trup se încurcase.

     Închise fereastra cu un pocnet surd, cu palmele încă usturând-o de la prostia făcută de Lucille, pe care acum ajunsese să o urască cu pasiune. Fiinţa asta idioată, sau orice ar fi reprezentat căţeaua asta blestemată pe faţa acestui pământ, le făcuse tuturor atâta rău, încât nu merita decât dispreţ. Mai nou, le rănise tuturor palmele, prin neglijenţa ei ori, mai bine zis, prin intenţia ei.

     Oare cum aveau să mai iasă din casă aşa, cum mai putea ea să mai meargă prin baruri şi să mai danseze la bara rotativă, cu usturimea aia înfiorătoare? Cum se mai putea Nicolle prezenta în faţa tipului aluia chipeş, care îi plăcuse până şi ei, ei, Lilly, care cu greu putea declara că un bărbat era atractiv? Oare cât de tare erau rănite şi cât timp va mai dura până ce aveau să se vindece?

     „Căţea! Căţea! Căţea!"
     "Încetează!"

     Vocea supărată a lui Nicolle îi răsună clar şi distinct în minte, amestecându-se cu ecoul propriilor gânduri, lucru care o enervase dintotdeauna şi cu care nu reuşise nici până în acea zi ceţoasă, cel mai probabil de decembrie, să se obişnuiască. Nu doar că îşi împărţea trupul cu alte două femei, dar de ce naiba trebuia să-şi împartă în mod constant şi mintea cu una dintre ele, atunci când ajungea într-un final şi ea să-şi ... "intre în corp"?

Oglinzi SparteDescoperă acum locul unde povestirile prind viață