Doar o vară (Volumul 1)

Capitolul 17

Nu te apropia, stai departe, repet în gând exact cuvintele pe care aş vrea să le rostesc cu glas tare. Din păcate acea umbra nu îmi ascultă îndemnurile şi se postează mai bine în dreptul uşii întredeschisă.

Trebuie să recunosc că viteza cu care mi-am strecurat corpul pe după patul masiv şi abilitatea cu care m-am strecurat sub el chiar înainte ca respectivul bărbat să intre m-a uimit chiar si pe mine. Nu mă consideram până acum o persoana atletă.

Îi aud respirația greoaie şi pot jura că s-a apropiat de patul sub care mă ascund. Sper să nu mă găsească aici, pentru că oricine ar fi, sunt sigură că mă pot considera moartă dacă mă vede pitită sub pat. Ce explicație plauzibilă aş putea găsi într-o astfel de situație?

-Bună Daiane, intră.

Nu îmi ia prea mult să îmi dau seama căci glasul gros şi răgușit îi aparține lui Alejandro. Asta, dar şi papucii care sunt singurele detalii ce le zăresc din micuțul spațiu îi dau de gol adevărata identitate. Pe lângă picioarele lui apar nişte glezne goale incalțate cu o pereche de pantofi cu un toc exagerat de înalt.

-Bună, iubitule.

Înghit in sec şi îmi mijesc socată ochii. Cum îşi permite această femeie să îl alinte cu acest apelativ pe şeful ei? Adică cred că este şeful ei până la urmă. Nu am de unde să ştiu sigur, se poate ca acest bărbat să aibă în fond şi o iubită, dar sunt sigură că acest glas smiorcăit nu l-am mai auzit prin casă.

Curiozitatea mă împinge să merg ceva mai în față doar pentru a-i observa în toată splendoarea rochia de menajeră ce îi atârnă fetei pe picioare.

Privirea mi se ridică cu încetinitorul pentru a reuşi să observ chipul lui Alejandro. E rigid, inexpresiv şi încordat. Acum îi observ mai bine postura dreaptă şi nemișcată, brațele încrucișate la piept şi micuța cută dintre sprâncene. Privirea îi este fixată asupra aşa-zisei Daianei.

În toată concentrarea de a-l observa mai bine, nu remarc faptul că aş putea fi descoperită din ascunzatoare. Îmi dau seama de acest amănunt decât în momentul în care privirea întunecată al lui Alejandro coboară exact în locul în care mă aflu.

O urmă de zâmbet îi străbate extrem de repede chipul şi îmi țin respirația speriată. Mă dau mai în spate crezând că asta îl va opri să se apropie mai mult de pat. Dar nu, îl simt cum se aşează pe marginea lui, iar picioarele i se opresc exact la nivelul feței mele.

- Ştii ce nu am suportat niciodată?

Îmi ia o clipă să îmi dau seama că întrebarea nu mi-a fost adresată mie. Daiane face un pas spre el, însă ceva o determină să se oprească inainte de a se lipi cu totul de el. Poate i-a făcut el un anume semn îndennând-o să se oprească. Sau poate m-a văzut aici şi s-a speriat. Orice este posibil.

-Nu am suportat niciodată mincinoşii, fricoşii şi iresponsabilii, continuă tot el accentuând fiecare cuvânt în parte. Dupa tonalitatea vocii lui îmi dau seama că este foarte furios.

Totuși, poate nu m-a văzut aici. Ar avea un motiv de a mă ține ascunsă aici? Nu prea cred!

-Ştiu, domnule.

-Atunci cară-te până nu mă înfurii mai mult. Ți-am spus clar că nu ai ce căuta în preajma dormitorului meu decât în momentul în care am nevoie de serviciile tale!

-Mă scuzați.

Uşa se deschide şi închide cu rapiditate. Îmi mențin totuși respirația conştientă fiind căci nu am scăpat încă. Oh, Doamne, eu chiar mă aflu sub patul şefului meu şi am aflat despre relația pe care o are acesta cu o angajată. Cum îi voi explica asta mamei în cazul în care Alejandro mă va găsi? Sunt sigură că mă va urî.

-Poți să ieşi acum.

Numai Alejandro a mai rămas în încăpere aşa că doar el ar fi putut rosti această frază. Patru cuvinte au reușit să mă bage de-a dreptul în sperieți. Îl voi ignora. Da, poate asta îl va face să mă lase în pace.

-Nu voi repeta, Cassley!

Cine m-a pus să vin până la urmă? Aş fi putut să mă aflu într-o cameră liniștită, lenevind în pat sau uitându-mă la TV, dar nu, eu a trebuit să-i invadez spațiul personal propriului şef şi să mă bag cu totul în belele. Bravo, Cassley! O mie de puncte pentru prostia ta!

Nu mă întrebați cum am ieşit de sub pat pentru că nu aş şti să vă spun. Să spunem doar că a fost destul de jenant să depărtez picioarele şefului meu pentru a mă strecura afara de sub pat. Nu am avut o altă opțiune. Asta e.

Mă privește cu o sprînceană ridicată asteptând probabil să explic prezența mea aici.

-A, bună! Rostesc.

-Ce cauți aici, Cassley?

E nervos. Doamne, de ce s-a ridicat atât de repede de pe marginea patului şi a paşit spre mine încruntându-se? Nu i-am făcut nimic la pat. Doar am stat sub el.

-E-eu.

-Tu, ce? Nu mă face să îmi pierd răbdarea pentru că nu ştiu de ce sunt în stare, Cassley!

Amuțesc. Mă sperie. Mă sperie foarte rău.

-Vorbeşte, pentru numele lui Dumnezeu!

Mă scutură brutal de umeri. Simt cum ochii mi se umezesc. Nu m-am simtit niciodată atât de speriată.

-Nu vrei să vorbești? Îşi uneşte buzele într-o linie fină făcând un pas în spate. Foarte bine, atunci te voi face eu să vorbești!

Îmi mijesc ochii şi mă dau doi pași în spate până spatele mi se lipeşte de uşa rece. Alejandro îşi desface cureaua pantalonilor şi mă privește al naibii de furios.

-C-ce vrei să faci, mă bâlbâi.

-Te voi învăța o lecție a bunelor maniere, rostește luând cu totul cureaua în mâini şi, mă loveşte peste picioare cu ea. Te fac eu să vorbești!

_____________________

Bine, am inceput sa scriu o noua carte. Sper sa aruncati o privire peste "Annabella" si sa îmi lăsați o părere. Va astept comentariile si la acest capitol.