Doar o vară (Volumul 1)

Capitolul 2

Liniștea se așternuse în micuța bucătărie. Este aniversarea mea de nouăsprezece ani, în niciun caz nu voi lăsa ca un tip ce livrează ziare să mi-o strice.

Profit de momentul în care brunetul își concentrează întreaga atenție ecranului propriului său telefon și, îl analizez în detaliu. Poartă un tricou negru, foarte mulat și niște pantaloni de aceeași culoare. Mușchii sunt perfect conturați de materialul tricoului, iar înălțimea sa o depășește cu mult pe a mea. Tenul îi este ușor catifelat, brațele sunt mai groase decât ale tatălui meu și mai păroase decât lăbuțele lui Max.

Apropo de Max, sper că nu îmi distruge perdelele din dormitor în acest moment drept răzbunare că nu l-am luat cu mine în curte. L-am hrănit și i-am oferit o jucărie pentru a avea ocupație. Poate va fii mai blând cu mine, doar e pentru prima oară când am grijă de un animăluț.

-Îți place ce vezi, păpușă?

Întrebarea vine din gura tipului din fața mea. Realizez într-un final căci mie mi se adresează, deoarece mă privește amuzat, cu o sprânceană ridicată. La naiba! Am rămas uitându-mă ca toanta la el în tot timpul ăsta!

Îmi simt obrajii mult mai fierbinți dar, îmi găsesc suficientă tărie să îmi încrucișez brațele la piept. Bărbia mi se ridică brusc, iar acum am luat o atitudine sfidătoare față de el, dar mai ales față de mine.

-Am văzut lucruri și mai frumoase, strâmb din nas.

Își ridică încă odată una dintre sprâncenele negre și mă analizează de această dată mult mai în detaliu din cap până în picioare. Mușchii încep să îmi tremure de emoția pe care încerc din răsputeri să o ascund de privirea lui.

Cel puțin nu am mințit. Chiar am văzut lucruri mai frumoase decât corpul său. Max îl întrece la frumusețe.

-Cass, prietenii tăi m-au trimis să văd de ce întârzii atât de mult...

Tatăl meu dă buzna în bucătărie cu un imens zâmbet pe chip. Rămâne însă cu fraza în aer imediat ce dă cu ochii de... Oricine ar fii tipul din fața mea. Aruncă o scurtă privire în direcția lui, apoi și-o concentrează din nou asupra mea.

-Un coleg de-al tău?

Sunt așezați unul lângă celălalt, însă tata este mult mai scund decât străinul. Și, după cum am mai menționat, tatei îi lipsesc mușchii. Nu am stat să mă zgâiesc până acum la mușchii tateu, dar cred că sunt acolo, însă boala de care suferă l-a făcut să slăbească foarte mult în ultima perioadă.

-Ce? Nu! Clatin cu rapiditate din cap.

-Domnul Stan? Străinul este acela ce rostește întrebarea și, își concentrează întreaga atenție asupra tatei.

-Eu sunt.

-Ați donat casa unei familii săptămâna trecută.

Atât eu, cât și tata îl privim pe brunet uimiți. Caut un răspuns în ochii căprui ai tatălui meu, dar pare mai încurcat decât mine, așa că prefer să mă rezem tăcută de aragazul deja pornit și să urmăresc schimbul de priviri între cei doi masculi.

-Nu am făcut așa ceva! Exclamă tata cu convingere.

O urmă de zâmbet apare pe chipul catifelat, dar nu înțeleg motivul. Dacă tata spune că nu a făcut asta, tind a crede că așa este. Mereu a fost un bărbat atent și cinstit și, sunt sută la sută sigură că nu și-ar lăsa propria familie pe drumuri. Ce motiv ar avea să facă asta?

Locuim în Bruxelle de nouăsprezece ani. Nu am plecat din localitate decât pentru câteva zile în vacanțe sau weekend-uri și nu îmi pot imagina că o vom face vreodată. Cu toate că am dat admiterea pentru înscrierea la facultate, încă nu am primit rezultatul și într-un fel ard de nerăbdare să aflu dacă am intrat sau nu.