Doar o vară (Volumul 1)

Capitolul 10

Parcă am ajuns în pragul nebuniei necontrolate și a emoțiilor ajunse la apogeu. Străinul îmi zâmbește. Un zâmbet atât de frumos și de fermecător pe care l-aș putea privi toată ziua! Stai, ce se întâmplă cu mine?

Nu am mai gândit asta față de niciun bărbat ori băiat până acum. Mai ales față de un străin.

Își flutură o mână în fața mea și abia acum constat că mi-a vorbit în acest timp. Timp în care tot ce am făcut a fost să mă holbez ca o toantă la el și să nu aud o iotă. Ce tembelă sunt! Acum chiar că m-am înroșit atât de puternic încât am amețit. Cum pot fi atât de neatentă uneori?

-C-ce? Întreb ușor nesigură. Scuză-mă, îmi dreg glasul. Ai spus ceva?

Zâmbește din nou. Tipul ăsta e încărcat doar cu energie pozitivă și mă face să mă simt împinsă într-o continuă stare de plutire și fericire.

-Te-am întrebat dacă ești nouă aici. Parcă nu te-am mai văzut prin casă.

Îmi umezesc ușor buzele pe care mi le simțeam brusc foarte uscate.

-Da, am venit acum câteva zile. Lucrez aici.

-Serios? Ridică sceptic o sprânceană. Ce ar putea o fată așa frumoasă ca tine să lucreze într-un loc mizerabil ca acesta?

Îmi simt obrajii înroșindu-se mai puternic decât înainte. Îmi plec privirea, simțindu-mă mult prea copleșită de complimentul său.

-Sunt menajeră și nu cred că acest loc e mizerabil, adică am făcut curat în toate camerele până acum.

Râsul său mă face să îmi ridic privirea din pământ, surprinsă. Îl privesc un timp cum se proptește de hambar și continuă să râdă, întrebându-mă în minte dacă să plec sau să asist la micuța sa criză de râs.

-Am spus ceva greșit? Întreb cu glas mic după ce se apropie puțin de mine. Îmi las capul pe spate pentru a reuși să îi analizez chipul.

Arată bine. De fapt, arată foarte bine cu barba neagră îmconjurându-i chipul, ochii căprui străluciindu-i de entiziasm și dinții albi dezveliți într-un zâmbet fermecător.

-Sigur că nu, doar că nu mă refeream la interiorul casei. Eu făceam referire la hambar.

Îmi face semn cu bărbia spre clădirea din spatele meu.

-Ah, e tot ce mai spun.

-Haide, îmi cuprinde ferm mâna într-a sa. Ce ar fi să intrăm? Se prea poate să ne prindă ploaia.

Abia acum privirea mi se ridică spre cerul ce în urmă cu câteva minute era senin, iar soarele emana o căldură specifică Spaniei. Acum însă nu mai e așa. Albastrul senin al cerului și-a schimbat culoarea într-o nuanță de albastru foarte întunecată, iar zgomotele dintre nori mă fac să tresar speriată. Brunetul mă privește o clipă îngrijorat de tresărirea mea, dar îl asigur din priviri că totul este în regulă și ne putem continua drumul.

Mă întreb în gând dacă familia Alvar a terminat de luat prânzul. Zilnic așez trei tacâmuri pe masa solidă, însă nu am întâlnit un alt "stăpân" prin casă cu excepția lui Alejandro. Asta e la fel de ciudat precum dispariția subită al Casslei. Știu că probabil aș ieși mult mai avantajată dacă aș lăsa pur și simplu subiectul baltă și nu m-aș aventura să aflu ce anume i-a făcut Alejandro colegei mele, dar nu mă pot abține.

-S-a făcut răcoare afară.

Brunetul se scutură puțin, asemenea unui câine care a fost poftit în casă. Cu toată strădania mea, abia țin pasul cu el. Picioarele kilometrice nici măcar nu se compară cu ale mele, iar asta mă oftică drastic. Un fior rece îmi străbate șira spinării în momentul în care cuvintele rostite de străin au dat roade, iar stropii reci părăsesc acum cerul înorat și se amestecă cu pielea mea firbinte.

Casa încă se află în depărtare, așa că îmi dau seama că ne va lua ceva până să ajungem. Tipic ploilor de vară, acum e soare, ca apoi să îți dea apă din plin. Exact așa e și în cazul nostru.

-Apropo, eu sunt Sergio, în toată învălmășala de mai devreme nu am reușit să facem cunoștiință.

Sergio, ce nume frumos pentru un om pe măsură!

Buzele mi se arcuiesc într-un zâmbet abia după ce mă văd adăpostită de picăturile reci sub acoperișul verandei. Degetele încă îmi sunt împleticite cu cele ale lui Sergio, iar acest gând mă face să roșesc puternic.

Am încercat să mi le retrag de câteva ori de-a lungul traseului, însă tot ce a făcut brunetul a fost de a strâmta și mai tare strânsoarea și de a mă lipi involuntar de el.

-Scuză-mă, tu ești...

Sergio lasă fraza în aer, așteptând probabil ca eu să o continui. Îmi dreg glasul pentru a scăpa de nodul din gât și pentru a-mi găsi răgaz de a-l privi în ochi.

-Cassley, Cassley Stan.

Buzele mi se arcuiesc într-un zâmbet moale ce vrea să ascundă avalanșa ce are loc acum în stomacul meu. Nu cred că mi-am mai pronunțat vreodată numele pe un ton atât de jos și gros în același timp.

Zâmbetul ce îi încolțește pe chip mă face să răsuflu ușurată. Totuși nu sunt o companie atât de neplăcută. Ploaia se intensifică cu fiecare minut trecut, iar noi ne strecurăm ca niște șobolani uzi în casă pentru a ne adăposti mai bine de stropii neplăcuți.

Sergio își scutură din nou capul, stropindu-mă cu câteva picături de apă. Chicotesc în urma gestului său pe care eu îl găsesc de-a dreptul infantil și încerc să mă apăr cu mâna liberă.

Râsetele noastre ne sunt însă întrerupte de un glas gros și răspicat.

-Ce se petrece aici?

Buimacă și luată prin surprindere, îmi ridic privirea spre Alejandro. Corpul îi este în poziție de drepți și ochii întunecați se plimbă de pe chipul meu pe a lui Sergio, apoi iar pe al meu, sfârșind a zăbovii mai mult asupra degetelor noastre încă înlănțuite. Se încruntă vizibil iritat, iar respirația i se accelerează când își ridică iar privirea asupra noastră.

Îmi retrag mâna din mâna celuilalt brunet, simțindu-mă rușinată de această ipostază.

Cu greutate îmi ridic privirea spre Sergio. Colțurile buzelor îi sunt arcuite într-un zâmbet larg, iar ochii îi strălucesc încântați. Următorul său gest este de a păși înainte și de a întinde mâna înspre Alejandro așteptând probabil de a i-o strânge.

-Bună, frate! Mă bucur să te revăd în sfârșit, rostește acesta cu entuziasm.

--
M-am gandit ca ar fi timpul sa fac o distributie. Am nevoie de ajutorul vostru in alegerea personajelor masculine, va rog! Astept sugestii. Pupici ❤