Doar o vară (Volumul 1)

Capitolul 14

-Stai aici. Merg să văd cine e acolo, îmi șoptește Sergio cu glas răgușit la ureche.

Chiar dacă știu căci privirea i-a fost îndreptată înspre locul din care s-au auzit pașii, nu pot să nu îmi fac griji că s-ar putea să îmi fii văzut culoarea aprinsă din obraji. Bine, poate sunt absurdă. Întunericul abia ne permite să vedem câteva umbre și pe acelea destul de neclare!

-Te rog, nu pleca, șoptesc descumpănită.

Speriată, îi cuprind ferm brațul și îmi încolăcesc mâinile în jurul lui. Mă simt protejată aici, în brațele sale unde persoanele din jurul nostru nu pot ajunge. Nu știu cine este în tufiș, dar nici nu aș dori cu prea multă ardoare să aflu. Curioșii mor repede, nu?

Aproape răsuflu ușurată când Sergio îmi ascultă rugămintea și nu se mai depărtează de mine. Îi simt toți mușchii încordați în momentul în care mă cuprinde din nou în brațe. Probabil urmărește vigilent mișcările din jur.

-Cine e aici? Întreb în șoaptă.

-Nu îți face griji, sigur sunt niște angajați ce s-au gândit să ia puțin aer ca și tine sau câinii ce se plimbă noaptea. Nu trebuie să te sperii.

Oricât de calm i-a sunat vocea, încordarea lui nu mă lasă să stau prea liniștită. În zadar încearcă să îmi vorbească ca unui copil, căci știu că situația e destul de gravă și așa.

Fără vreun alt avertisment, Sergio se desprinde de mine când observă o umbră ieșind din tufiș. Se repede spre silueta necunoscută, însă o alta îi vine de hac. Îl surprinde din spate cu o lovitură puternică cu ceva ce se aseamănă a fi un băț. Tresar speriată pentru că întunericul nu mă lasă să văd ce se întâmplă de fapt pe câmpul de luptă. Aud vag niște gemete și bruscături, dar nimic mai mult. De la o vreme pașii siluetelor se apropie de mine, iar atunci observ spatele lat al lui Sergio venind în direcția mea. E atât de înalt!

Mă feresc la timp din direcția în care a fost aruncat Sergio pe jos. Îmi țin respirația așteptând îngrozită următoarea mișcare a indivizilor.

Chiar dacă mă așteptam ca lupta să continue, îmi permit să răsuflu parțial ușurată când pașii greoi încep să se depărteze de noi. Sfâșiată de cele auzite astă seară, mă năpustesc asupra lui Sergio.

-Sergio, oh, Doamne, ești bine? Te-au rănit tare, nu-i așa? Îmi pare foarte rău, dar am fost mult prea speriată să intervin și nu am văzut nimic. Nenorociții, erau doi! Nu au jucat deloc corect, dar bine că au plecat. Te doare ceva? Adică normal că te doare, dar ce anume?

Bătăile nebunești ale inimii mele mă fac să cred că mă aflu într-o tobă uriașă. Fără vreun ajutor din partea mea, Sergio se redepune pe propriile picioare. Îmi ia mâna într-a sa și mă trage înspre el. Abia acum constat că tremurul brațelor și al întregului corp este de necontrolat. Parcă mi-ar fi frig, însă teama mă face să reacționez astfel.

-Sunt bine, își așează mâna peste obrazul meu, iar degetul lui mare mângâie ușor pielea sensibilă al acestuia. Acum au plecat, nu ai de ce să îți faci griji. Haide mai bine să te ducem în casă.

Spunând toate astea, deja începe să mă conducă înspre clădire. Rațiunea îmi spune să mă opresc locului și să rămân la poartă, însă exact când vreau să fac asta, farurile luminoase și orbitoare ale unei mașini îmi taie orice speranță de a duce la bun sfârșit planul întocmit de Tony.

Portierele mașinii se aud trântindu-se și am nevoie de toată tăria din lume pentru a-mi ridica ochii temători spre Alejandro. Privirea încruntată se mută de la mine la chipul lui Sergio și din nou se oprește prea mult asupra apropierii dintre noi. Probabil faptele ne pun într-o ipostază destul de compromițătoare și totodată de judecat, așa că mă desprind cu rapiditate din brațele puternice ale lui Sergio. Buza inferioară alături de toți mușchii din corp îmi tremură considerabil, ceea ce mă face să îmi simt picioarele ca de gelatină. Sunt pe cale de a cădea, însă tonul gros al șefului meu mă trezește din starea de plutire și îmi ține mintea ocupată pentru un timp.

-Cassley Stan, în casă în momentul ăsta!

Tocmai a ridicat tonul atât de mult la mine încât am tresărit îngrozită.

Caut în disperare ochii lui Sergio, însă tot ce îmi este dat să văd este corpul masiv al bărbatului de lângă mine ce își fixează fratele cu o încordare puternică.

-Nu m-ai auzit? Întreabă Alejandro pe o tonalitate ceva mai scăzută, însă glas la fel de aspru ca prima dată. Am spus să mergi în casă.

-Am auzit, dar nu vreau să plec, rostesc.

-Ce ai spus?!

Ok, poate ar fi trebuit să îmi măsor cuvintele înainte de a deschide gura. Acum că îi aud pașii greoi apropiindu-se de mine, regret că nu am plecat în casă când mi s-a spus. Dar hei, sunt totuși o angajată care are tot dreptul de a lua o gură de aer proaspăt, nu? Iar după toată aceea încăierare de mai devreme, o înviorare era tot ce aveam nevoie.

Sergio mă prinde de braț și mă ascunde cu totul în spatele lui. Într-un loc ferit de mânia fratelui său.

-Oprește-te.

-Dă-te din calea mea, Sergio!

-Nu până nu te calmezi și mă asculți.

Alejandro Alvar oftează nervos. Îmi dau seama că nu suportă ca autoritatea să îi fie încălcată.

-Spune-mi un motiv pentru care nu ar trebui să mă iau de ea că mi-a încălcat autoritatea și promit că o las în pace.

Acum că Alejandro pune astfel punctul de vedere, mă simt pusă la mijloc într-o luptă ce nu îmi aparține.

-Am fost atacați de hoți mai devreme, iar Cassley nu a făcut altceva decât să mă ajute. A vrut să te avertizeze doar.

Înghit în sec. La naiba, îmi vine chiar să îmi dau pălmi! Tocmai am fost atacați de hoți, iar eu nici măcar nu mi-am dat seama. Îmi amintesc că Tony a pomenit ceva de niște hoți ce au furat recolta, dar nu credeam că vor merge atât de departe încât să ne atace.

Toată această chestiune m-a făcut să realizez un lucru: îmi pierd controlul când mă aflu în preajma lui Sergio.

---

Mulțumesc mult luminitaz123 și AdinaAdinutza1985 pentru toată susținerea oferită. Chiar dacă nu v-ați remarcat prin comentarii, știu că mi-ați urmărit poveștile de la început, votând fiecare capitol.

Vreau să-i mulțumesc lui KatnissWatson99 și celorlalți ce încă îmi urmăresc povestea. Chiar vă sunt foarte recunoscătoare!