Doar o vară (Volumul 1)

Capitolul 3

Drumul parcurs cu mașina a fost foarte lung și obositor. Am reușit totuși să adorm de câteva ori de-a lungul traseului de la casa mea, pardon, fosta mea casă și aeroport. Cel puțin eu credeam că o vom coti la dreapta și vom intra pe porțile ce duc la aeroport, dar tipul de la volan nu pare să îmi asculte gândurile.

-În ce oraș mergem?

Am avut grijă să folosesc o tonalitate mai ridicată pentru a acoperi muzica ritmată din mașină și totodată să mă fac auzită de pe bancheta din spate. Ar fii putut să păstreze un loc pe banchetă și pentru părinții mei, dar el a preferat să își așeze cutia de carton uriașă lângă mine.

Odată ce mi-a auzit întrebarea, mă fixează prin oglinda retrovizoare și dă volumul radioului la redus. Nu se încruntă și nici nu își dă ochii peste cap precum mă așteptam. Se mulțumește doar să păstreze liniștea așternută între noi încă de când am urcat în mașină.

-Huelva, răspunde sec.

Nu stau prea bine la capitolul geografie, dar am mai auzit numele acestui oraș. Totuși sper din tot sufletul să nu îmi amintesc bine, iar acest oraș să nu se afle tocmai în Spania.

Nu am realizat că am rămas cu gura întredeschisă decât în momentul în care batjocura brunetului ajunge până la urechile mele.

-Nu te mai uita ca mâța-n calendar și închide gura că intră musca, indică spre singura muscă ce a reușit să pătrundă pe geamul larg deschis al portierei sale. Câteva momente doar fixez musca cu privirea, apoi încerc să mă fac cât mai mică în speteaza banchetei.

Huelva, Huelva, Huelva, îmi repet îngrozită în minte.

Dacă până acum aveam speranța că voi reuși să mă întorc acasă, în Bruxelles la prietenii mei cel puțin într-un weekend, tot planul meu a eșuat acum. Nu mă poate duce până în Spania! Am o viață de trăit aici.

-Spune-mi, te rog că Huelva este doar un alt oraș din Germania de care nu am auzit încă, rostesc.

Dacă până acum s-a abținut, de această dată chiar și-a dat ochii peste cap. Accelerează cu mai multă putere, plescăind din buze. Ce? Nu am spus ceva atât de ieșit din comun încât să se înfurie atât de rău.

-Spania. Ai auzit de locul ăsta? S-P-A-N-I-A, silabisește.

Oftez stresată. Însă mă ridic brusc de pe speteaza banchetei și mă prind disperată de spătarul scaunului din fața mea.

-Întoarce, spun pe nerăsuflate.

Brunetul al cărui nume nu l-am aflat încă, frânează atât de brusc autoturismul încât ajung să mă lovesc cu capul de taburetul scaunului. Scap un sunet de spaimă printre buze, dar nu am timp să îmi reglez respirația agitată, deoarece șoferul se întoarce cu fața spre mine, mai furios decât era înainte. Are sprâncenele încruntate, iar cutele de pe fruntea catifelată și maxilarul încordat îmi dau de înțeles că mai are puțin și va avea un exces de furie. Mă privește țintă în ochii pe care încă îi țin mijiți de spaimă, apoi se decide să vorbească.

-Ce s-a întâmplat?

-Trebuie să mă întorc.

-Nu vei face asta, clatină vehement din cap și repornește motorul mașinii.

-Te rog, chiar trebuie să mă întorc! Am uitat ceva acasă!

Îmi analizează un timp expresia disperată prin oglinda retrovizoare. Virează apoi la dreapta și parchează mașina pe marginea drumului.