Gustul dragostei- „Moştenirea" Volumul |

Capitolul 21

2 septembrie

Dimineața de toamnă era plăcută. Soarele strălucea pe bolta cerului azuriu, și norii pufoși îl împodobeau. Will se trezise de două ori noaptea-trecută pentru a o hrăni pe Jullie. În schimb, fetița fusese extrem de cuminte. Acum, la ora opt și jumătate, se trezi și constată că Ian și fetița nu mai erau în pat. Zâmbi când auzi gânguritul lui Jullie din bucătărie. Se ridică din pat și intră în duș. Fusese o noapte încântătoare. Înainte să adoarmă își spuseseră de atât de multe ori „te iubesc!", într-un concurs nebunesc de a vedea care spune de mai multe ori asta. Se privi în oglinda din baie și zâmbi. Acum câteva luni nu ar fi zâmbit. Ar fi fost o femeie tristă și sperioasă. Dar viața ei se schimbase. Alesese să se schimbe. Nu era totul rezolvat, dar totul era bine în inima ei. Reușise să își rezolve viața și, odată cu rezolvarea, avea și un copil, și pe tatăl acestuia, care o iubea.

Se spălă pe dinți și își pieptănă părul încâlcit. Apoi se dezbrăcă și alese să poarte o pereche de blugi și o bluză. După ce finaliză toate procesele dimineții, coborî.

Ian o ținea pe micuță în brațe și se învartea cu ea, în timp ce punea și ultimele detalii ale dejunului în cele două farfurii. Tabloul micuței alături de Ian era unul cu adevărat frumos.
Fetița avea un smoc de păr negru în creștetul capului, iar ochii mari erau leiți cu ai lui Ian. Combinarea perfectă între genele celor doi o pictase pe micuță, care arăta ca o păpușică.
Deodată însă fetiței i se schimonosi chipul și începu să plângă. Ian încercă să o liniștească, dar fetița se smulgea din brațele lui. Era ora micului dejun și la ea. Will se apropie de cei doi și o luă pe Jullie în brațe.

—Cred că îi este foame, zise Ian.

—Și eu cred la fel, zise Will, dezgolindu-și un sân și așezând-o pe micuță la acesta. Nu știuse că bebelușii pot fi atât de mâncăcioși, zâmbi Will. Cel puțin Jullie era o fetiță tare mâncăcioasă.

După ce termină să se hrănească, fetița zâmbi din nou și se întinse în brațele lui Will. Femeia se așeză la masă cu ea și adulmecă aromele din farfurie.

—Perfect! Chiar îmi era foame.

Începură să mănânce în tăcere, în timp ce Jullie se juca cu părul lui Will, fiecare cu gândurile lor, când Will se trezi întrebând:

—Când vom merge să vedem... hmmm... casa lui Bread?

Ian se lăsă pe spate, în scaun, și oftă, întinzându-și picioarele în față. Se încruntă și își încrucișă brațele la piept, apoi zise:

—Despre asta... Nu poți să vii cu mine, Wil...

Ea dădu să protesteze, și el ridică palma pentru a-l lăsa să continue.

—... pentru că trebuie să stai cu Jullie. Nu o poți lăsa singură, asta pentru că este dependentă de tine, și nici nu o putem lua cu noi.

Will se încruntă și oftă. Așa era. Ea o hrănea pe Jullie cu laptele indispensabil lunilor acestea și trebuia să fie în permanență cineva cu ea. Ar fi putut să o lase cu cineva, dar tot mai era problema hrănirii. Plus că nu voia să se despartă de ea. Două luni nu o ținuse la piept și nu o putuse îngriji. Nu voia să se despartă de micuță.

—Ai dreptate...

—Mă pot duce singur!

—Nu!, exclamă ea. Nu am o presimțire bună în legătura cu asta... Ia pe cineva cu tine !

—Dar pe cine? Nu pot să risc ca vestea să ajungă la urechile criminalului însuși!

Will o legănă pe Jullie, care simțea tensiunea dintre părinții ei, fiind agitată, încercând în același timp să găsească pe cineva de încredere. În acel momemt însă telefonul lui Ian începu să sune. Pe ecran era afișat numele lui Richard. Ian răspunse: