Gustul dragostei- „Moştenirea" Volumul |

Capitolul 12

Se simțea obosită când domnul Brown intră pe ușa salonului, dupa ce ciocăni la aceasta, cerând permisiunea.

- Bună dimineața!, îl întâmpină Will.

- Bună dimineața, domnișoară Greystone!, îi zâmbi polițistul. Traversă camera și se așeză pe scaunul negru pe care stătuse Ian. Cum vă simțiți?

- Bine, zâmbi femeia așezându-și o mână pe pântec. Luă un loc pe patul de spital.

- Și dumneavoastră, și copilul sunteți bine, presupun.

- Da, zise Will. Nu s-a întâmplat nimic. Suntem bine.

- Mă bucur să aud asta. Ezită un moment, apoi continuă: În urma discuției cu domnul Arnwitch, am putut aduna căteva detalii. Dacă vă amintiți și dumneavoastră vreun amănunt cât de mic...

Will oftă și își închise ochii, simțind privirea polițistului care o studia. Nu putea să revadă mintal decât Porsche-ul negru.

- Îmi amintesc că am văzut puțin din numărul de înmatriculare al mașinii...

- Perfect!, făcu polițistul fericit. Puteți să mi-l dictați?

- Nu sunt sigură... am văzut ceva..,.își duse mâinile la tâmple și scotoci prin imaginile premergătoare evenimentului. Nu putea să își amintească literele pe care le văzuse. Știu că mașina e de aici. Am văzut inițiala pentru Aberdeen. Dar numerele...

Simți mâna polițistului atingându-i genunchiul și deschise ochii. Ochii maronii ai polițistului se uitară la ai ei.

- Calmați-vă. E în ordine. Avem un punct de reper și doi suspecți.

- Suspecți?

- Da, zise bărbatul. Amantul dumneavoastră a zis că doar prietena dumneavoastră și soțul acesteia știau unde vă duceți...

- Amanda? Ian i-a acuzat pe ei!? Will își încreți fruntea, nervoasă. Amanda nu ar face așa ceva în veci. Nici Rob. Niciunul dintre ei!

- Nu i-a acuzat direct, dar...

- Înțeleg, traduse ea tăcerea bărbatului. Vă mulțumesc, domnule Brown!

- Mă bucur că v-am fost de ajutor, domnișoară. Ne vedem la secție, dacă vă amintiți ceva important. Și nu uitați că orice detaliu este important.

Will aprobă și îl salută pe bărbatul care închise încet ușa. Apoi rămase așezată pe pat, interpretând acuzațiile lui Ian. El îi considera prietenii vinovați? Dar Amanda îi fusese mereu alături, si niciodată nu ar fi făcut nimic să o rănească. Ea era singura care știa intreg adevărul despre trecutul lui Will, de altfel. Era prietena ei. Din cauza nervilor pe care o astfel de veste îi turmentase, când Ian intră pe ușă Will se răsti la el nervoasă:

- Cum ai putut să crezi că Amanda și Rob ar putea încerca să ne omoare?

Ian se încruntă și răspunse:

- N-am zis asta.

- Nu? Atunci de ce polițistul mi-a zis că tu i-ai oferit ca suspecți?

- El m-a întrebat cine știa că noi plecăm la castel. În niciun caz nu i-am zis că ei ar fi vinovați!

- Dar tu îi consideri vinovați?

- Nu, Will.

- O!, făcu femeia, pentru că îl credea pe cuvânt. Se dădu jos din pat și oftă, apoi deschise ochii către el. Am crezut...

Ian se apropie de ea, cu brațele încrucișate la piept, și zise:

- Știu ce ai crezut. Era rândul să atace: Dar despre obsedatul de Bread care îți „păzea" casa ieri ai uitat să-mi spui, nu?