Gustul dragostei- „Moştenirea" Volumul |

Capitolul 18

Când se trezi, Will își dădu seama că dormise până la șase. Se ridică de pe canapea cu o durere de spate insuportabilă. Stătu un moment jos și oftă, mângâindu-și abdomenul.

Se întâmplasera prea multe lucruri. Acum, în acest șir de lucruri, intra și moartea unchiului ei. Câte tragedii se vor mai întâmpla până ce totul se va liniști? O lacrimă îi căzu grea pe obraz. Criminalul, oricine era acesta, o voia pe ea. Uneori își dădea seama că doar moartea ei va liniști cu adevărat apele.

Oftă din nou și se ridică de pe canapea. Nu trebuia să gândeasca așa. La douăzeci și opt de săptămâni de sarcină, ginecologul ei îi spusese că era posibilă o modificare în comportamentul ei. Organismul ei se pregătea răbdător de naștere, la urma urmei. Dar ea știa că nu era doar din cauza hormonilor. Toate aceste situații în care fusese băgată o afectau. Începea să nu mai suporte atâta agitație.

Se auzi un ciocănit în ușă tocmai când ea se ducea spre bucătărie. Oftă și se duse spre aceasta. Vru să deschidă ușa direct, dar apoi se răzgândi și se ridică în vârful degetelor de la picioare și privi pe vizor. Era Bread, un Bread care părea îngrijorat și agitat. Să se teamă de el sau să îl lase să intre? Devii paranoică, Will! Of, la naiba! Așa era! Devenea paranoică și simțea că înnebunește. Descuie ușa și îl lăsă pe acesta să intre.

— Will! Bread se repezi spre ea și o îmbrățișă. Femeia se trase din brațele lui, simțind un val de greață pregătit să se reverse pe bluza lui, așa că îl întrebă:

— Ce cauți aici, Bread?

Bărbatul ramase ușor nedumerit, își duse o mână la ceafă și roși fâstâcit.

— Am venit... eu.., privi în stânga și în dreapta. Trebuie să îți spun ceva, îi șopti.

— Te ascult!, zise ea sprijnindu-se de tocul ușii.

Bărbatul păru ușor nedumerit că ea nu îl invitase în casă, dar oftă și dădu din umeri.

— E vorba de Arnwitch...

— De Ian?

— Într-adevăr, zise el încolăcindu-și mâinile la piept. L-am auzit pe domnul Moriss...

— Care Moriss?, întrebă Will.

— Bărbatul care este detectiv.

— Prietenul unchiului meu, se lămuri Will. Își amintea de Moriss, evident. Unchiul ei și detectivul erau - închise ochii simțind durerea conștientizării faptului că nu mai erau - fuseseră prieteni. Nu putea să creada că trebuia să vorbească la trecut de el... Își stăpâni o lacrimă. Nu voia să plângă în fața lui Bread. Continuă!, îi dadu ea un imbold, simțind că nu mai avea mult și izbucnea în lacrimi.

— Da. Domnul Moriss a vorbit cu Arnwitch.

Will se încruntă.

— Si ce este în neregulă cu o conversație?

— Din discuție s-a înțeles clar că Arnwitch, îi explică Bread, îl pusese pe detectiv să te verifice. A spus ceva despre trecutul tău. Eram la restaurant, am auzit asta!

O verificase? Se încruntă.

— Și când s-a întâmplat asta?

— Acum câteva săptămâni.

Deci înainte ca ea să îi spună adevarul despre trecutul ei. Era șocată; el zisese că îi va oferi cât timp are nevoie pentru a i se destăinui.

Oftă, o bâtă invizibilă lovind-o direct în cap. O mințise? Și tu l-ai mințit pe el de-atâtea ori! Da, îl mințise, dar ea îi spusese acum tot adevărul despre copil, despre Arnold. Crezuse că nu mai existau secrete între ei. Crezuse că dragostea și sentimentele ei destăinuite vor fi garanția adevărului. Totuși el nu îi spusese despre faptul că... Ce? Pusese un detectiv pe urmele ei? N-ar fi trebuit să faca asta, mai ales că îi oferise timp să aleagă dacă să îi spună sau nu.