Gustul dragostei- „Moştenirea" Volumul |

Capitolul 4

Zilele în Aberdeen erau liniștite, chiar dacă oamenii de pe domeniul fraților Arnwitch nu erau la fel de pașnici.

Vestea cum că restaurantul lui Ian Arnwitch nu o mai avea ca bucătăreasă pe încântătoarea Will Greystone îi enerva pe localnici mai tare decât s-ar fi crezut inițial. Li se părea mai degrabă un afront adus tradițiilor, fiind atacat în mod direct un membru al societății lor, o metodă de represiune, poate chiar globalizare și americanizare din partea unui străin. Nimeni nu își dorea asta, evident, chiar dacă toată lumea exagera.

Trecuse deja o săptămână de când Ian primise demisia lui Will. Crezuse că totul va decurge normal, dar bineînțeles că nu fusese așa. În primul rând, Michael nu găsise nici până acum un bucătar competent care să cârmuiască în restaurantul lui, de parcă nici nu căuta. În al doilea rând, oamenii se plângeau pe la fiecare colț că aia nu e făcută așa și ailaltă nu e făcuta în celălalt mod, așa cum o făcea domnișoara Greystone și, pur și simplu, Ian simțea că înnebunește dacă mai aude o singură dată vreo comparație culinară. Zis și făcut! Când una dintre chelnerițe veni înapoi cu un meniu și zise că respectivul client pretindea că nu e așa cum o făcea domnișoara Greystone, Ian răbufni. Își aruncă șorțul și ieși pe usa de legătură dintre bucătărie și restaurant.

— Ascultați, oameni buni, toți încetară să mai vorbească și îl priveau fix pe barbatul nervos. Nu sunt Wilma Greystone. Am propriul stil de a găti. Când asta nu păru a impresiona pe nimeni, adăugă: Ea a dorit să demisioneze...

— La insistențele tale, băiete! Îl acuză un bărbat de vreo cincizeci de ani.

— Da! îl aprobă mulțimea.

— Will e unică.

— Domnișoara Greystone e minunată și se comportă bine cu noi...

Tot felul de proteste umplură camera, iar atunci Ian își dădu seama că această comunitate de oameni era unită și că el intrase cu stângul în „mica" lor familie când o concediase pe Will Greystone.

— E însărcinată, contraatacă el în speranța că avea să îi fie găsită clemență. Dacă...

— Și? sări o femeie. Am născut la muncă!

— Și eu! sări o alta.

— Nu e invalidă! se auziră din ce în ce mai multe glasuri feminine.

Ian oftă și încercă să respire în acea învălmășeală de tonuri răstite. Te comporți prostește, Ian. Știi asta. Da, la naiba! Știa că era irațional în deciziile lui. Poate că nu ar fi trebuit să fie așa cu ea. Era insarcinată, dar, dar care era problema, la urma urmei? Era adultă. Dacă ea își dorea să muncească, iar afacerea mergea excepțional... Își strânse buzele. La naiba! Să o vadă mereu aici? Își amintea așa de bine acea noapte chiar dacă fusese beat. Își amintea ce simțise și ce primise de la ea și nu putea accepta o relație neprofesională cu angajata lui.

— Ok, oameni buni! ridică o palmă pentru a-i calma. Am priceput.

Și intră înapoi în bucătărie. Se săturase de adunătura aceea de oameni needucați. Educați sau nu, ei țin la fata aia. Ca tine, așa-i?

— Domnule?

—Știe cineva unde locuiește domnișoara Greystone? se adresă el angajaților, rezemându-se de unul dintre dulapuri.

*

Will stătea pe șezlongul din grădina ei, cu un milkshake în mână, admirând minunatele culori pe care le înghițea cerul. Era o zi încântătoare de mai. Poate că cerul Marii Britanii nu era niciodată la fel de însorit ca în America, dar, uneori, cerul se îmbăta cu mii de culori și arăta mirific, făcând-o să uite că nu mai era în Statele Unite.