Gustul dragostei- „Moştenirea" Volumul |

Capitolul 5

Toată bună dispoziție reveni în restaurantul lui Ian, așa cum se întâmplă și peste mica parte a Aberdeenului. Will făcea, într-adevar, o treabă minunată cu gătitul, încântând până și cele mai sofisticate gusturi. Și chiar dacă localnicii îl trăseseră la răspundere în săptămâna trecută, acum păreau fericiți și gata să îl invite la masă. Comandă și el cina, fiind aproape ora închiderii. Fusese în bucătărie, să vadă cum mergea treaba acolo, și putea recunoaște că Will comanda cu o mână de fier acolo. Era așa amuzant să o vadă pe bruneta minionă, însărcinată, comandând clătite cu sirop de arțar sau un haggins trandițional.

Zâmbi, amintindu-și că, de dimineață, ea îi spusese Ian. Era oare dovada unui armistițiu? Capitulase? Dar când devenise ăsta un război?

Îi sună telefonul. Se uită la numele de pe ecran și se încruntă. De ce l-ar suna Richard?

— Alo!

— Ian! Ce faci, frățioare?

— Foarte bine, dar nu cred că m-ai sunat pentru a te interesa de starea mea, adăugă rapid Ian, privind în toate direcțiile la agitația din restaurant.

— Hmm..., pauza era edificatoare. Voiam să te întreb dacă ai văzut castelul.

— Nu, nu l-am văzut.

— Ai putea să te duci să te uiți la el?

— De ce?, Ian se încruntă, știind că Richard nu și-ar fi dorit să calce acum pe această moștenire pe care o vedea inutilă. Tot o să vii.

— Vreau să știu în ce stare e.

— Vrei să îl reconstitui, așa-i? Ian zâmbi. La naiba! Tot sânge scoțian curgea prin venele fratelui său.

—Tu doar du-te și uită-te.

— O să îmi fac drum și acolo.

— Foarte bine. Și închise.

Ian zâmbi din nou și se lăsă în scaun. Ei bine, ceva mergea bine. În sfârșit Richard se gândea și la altceva înafară de industriile care i-ar fi asigurat un câștigat rapid. Când văzu că se apropie ora de închidere, așteptă ca bucătarul să termine de pregătit ultimele comenzi.

*

— Ultima comandă!, strigă Will și îi înmână farfuria lui Mary.

Îi lipsise munca în bucătăria aglomerată a restaurantului domnului Arnwitch... al lui Ian. Se așeză pe unul dintre scaune pentru a se odihni. Fusese o zi plină, dar una incredibil de frumoasă. În câteva minute restaurantul se închise. Toți începură să strângă, cu atât mai dornici să plece la casele lor; ea rămase ultima, ca de obicei. Privi bilețelele care se aruncau după o astfel de zi, pe care erau înscrise comenzile. Comandase și Ian astăzi, și se întreba dacă o făcuse din plăcere sau doar pentru că voia să o testeze în continuare. Mulțumit sau nu, ea știa că făcuse o treabă bună și că depusese oficial armele. Era șeful ei, la urma urmei, și avea nevoie să se înțeleagă cu el. Pe lângă asta, mai era și faptul că el era tatăl copilului ei. Chiar dacă ea nu îi confirmase paternitatea, lăsându-l să creadă că era copilul altui barbat, el merita să aibă privilegiul de a i se adresa cu prenumele.

Își luă șalul și băgă mâna în micuțul buzunar pentru a vedea dacă are cheile, telefonul și banii. Un alt privilegiu de a munci aproape de casă, într-o comunitate la fel de liniștită, aidoma unui banc de pești, era faptul că nu avea nevoie întotdeauna să își ia geanta cu ea.

Măine incepea lucrul devreme și avea să ia micul dejun aici. Numai gândindu-se la asta își dădu seama că îi era așa de foame! Totuși, nu mai avea deloc chef să gătească ceva. Când va ajunge acasă, va comanda ceva de la fast food, poate o pizza.