Gustul dragostei- „Moştenirea" Volumul |

Capitolul 7

Se hotărâse să vină la secția de poliție la ora unsprezece, înainte să ajungă la restaurant. Chiar dacă fusese speriată, Will reușise să adoarmă aseară și să își păstreze cât de cât calmul. Totul era bine. Totul trebuia să fie bine.

Cât timp aștepta pe unul dintre scaunele din secție, își luase un suc de fructe și o rochie degajată care se asorta cu geanta de pe umăr. Sorbi din suc și se întrebă dacă reacționase corect față de Ian. El dorise numai să o protejeze, nimic mai mult. Trebuia să îi iasă cumva din cap gândul că el putea să ascundă mai multe fețe. Chiar îi plăcuse compania lui și nu era neapărat obligată să îi spune despre paternitatea copilului. Trebuia doar... Avea nevoie de timp. Oftă și își ridică privirea când fu strigată de însuși șeful secției. Intră în biroul acestuia și se așeză pe scaunul din fața biroului său.

— Domnișoară Greystone, uitați aici foaie și pix. Puteți începe.

Ea luă ustensilele și începu să scrie.

— V-a mai lipsit ceva din casă?

Doar ce mi-a reapărut o scrisoare, gândi.

— Nu, răspunse ea. Pe cine aveți drept suspect, domnule Brown?

— Nu am încă suspecți. Hoțul nu a lăsat urme. Putem doar să sperăm că nu se va întâmpla din nou.

— Aberdeen e liniștit, mai ales această zonă. Nu înțeleg cum s-a putut întâmpla asta.

— Așa știam și eu, că această zonă e, de cele mai multe ori, liniștită. Când am fost transferat, am crezut că o să am o minivacanță până la pensionare.

— V-ați înșelat! râse Will.

Termină de scris declarația și i-o înmână. Acesta o scană și o așeză pe un teanc.

— Vi s-a mai întâmplat ceva suspect pănă la jaf?

— Era să mi se întâmple tot un jaf. Noroc ca Ian... Ian Arnwitch, a fost cu mine.

— Ian... Bărbatul repetă numele și își notă ceva pe o bucată de hârtie, iar ea se încruntă.

— Nu, nu el e vinovatul. L-ați văzut aseară.

— Poate că nu este, dar toți sunt suspecți până la proba finală. Mai ales că am auzit de niște divergențe cu domnul Arnwitch.

— Nu au fost divergențe. Apoi se contrazise, pentru că fusese într-adevăr o problemă. A fost mai degrabă o neînțelegere, atât.

— Cum ziceți, domnișoară.

Will se ridică, iar domnul Brown o întrebă, ridicând-și un moment ochii de pe hârtia lui:

— Când va avea loc fericitul eveniment?

— În septembrie, răspunse ea și își așeză protector mâinile pe abdomen. O zi bună, domnule polițist.

— La fel, doamnă!

*

Ian reușise să își canalizeze întreaga furie pe o bucată de carne de vită. O bătu așa de bine, încât în momentul în care avea s-o mănânce se va tăia singură.

Cum putea să fie într-atât de încăpâțanată, încât să se pună în pericol atat pe ea cât și pe copil?

Ar putea locui cu el... Dar ea nu voia să audă asta nici în ruptul capului. Și acum știa că trebuia să existe o problemă, o rană adâncă în trecutul ei care să o facă să reacționeze astfel mereu. Ceva era ciudat, iar ea nu voia să îi spună. Pe la patru trecuse să vadă cum stătea treaba la restaurant sau mai bine zis să o vadă pe Will fără a atrage atenția. Era acolo, ca în fiecare zi.