Gustul dragostei- „Moştenirea" Volumul |

Capitolul 3

Scrisul frumos era așezat pe foaia de hârtie ca și cum femeia nu își prezenta demisia, ci o lucrare pentru școală, o temă dată spre corectare.

Era duminică, a doua zi de la întâlnirea lui Ian cu Will și, așa cum spusese, femeia nu întârziase nici măcar un minut. Era ora cinci și jumătate, iar ea se afla în restaurant pentru a-și prezenta demisia. Trebuia să recunoască faptul că fusese impresionată să îl găsească acolo pe Arnwitch. Bărbatul se afla în biroul de la etaj, destinat patronului, în care nimeni nu își pusese amprenta prea tare încă. Nu avusese de ales decât să o primească, iar ea, ca o triumfătoare îi înmână demisia. Ian o luă, se uită la scrisul cursiv, se așeză pe scaunul de la birou și își ridică o sprânceană în direcția ei:

— Wilma Greystone?

Mda. Nici ea nu era mândră de numele ei. De aceea, încă din copilărie alesese să i se spună Will în loc de Wilma.

— Da, răspunse. V-am înmânat demisia...

— Sper că înțelegi de ce fac asta, o întrerupse Ian.

— Trebuie să înțeleg?

Ian se ridică în picioare și oftă înaintea încăpățânării viitoarei mămici. Lăsă foaia pe birou și se îndreptă spre geam.

— Nu vreau să existe vreun accident, repetă.

— Până acum nu a existat, replică la fel de mândră. Însă, își luă geanta și își aranjă geaca, faceți cum vreți. Dacă mă scuzați, am lucruri mai bune de făcut decât să vă ascult explicațiile ilogice.

— Wilma...

Femeia se încruntă, deranjată de utilizarea atât de intimă a prenumelui:

— Will sau domnișoara Greystone... Privi în direcția lui: Dar, pentru dumneavoastră, domnule Arnwitch, este doar domnișoara Greystone.

Bărbatul se uită la ea, își ridică o sprânceană și brusc gura lui se contură într-un zâmbet frumos; apoi, zâmbetul se lărgi, iar Ian începu să râdă. Zgomotul gros al râsului său umplu camera și o făcu pe Will să se minuneze de expresia lui fericită. Când era serios părea aproape fioros. Dar când râdea... Se trezi zâmbind și ea înaintea expresiei lui de fericire. Nu știa ce îi generase așa un râs, dar consideră că trebuia să râdă mai des, pentru că era așa de chipeș cu zâmbetul ăla. Inima îi bătu mai tare, un val de dorință străbătându-i corpul și împrăștiindu-se în mii de fiori care își aveau traiectoria spre sânii și abdomenul femeii. Will își puse o mână pe abdomen, șocată că simțea dorința generată doar de râsul bărbatului. Dacă acum ar fi atins-o? Alt val îi atacă abdomemul și ea își impuse să se liniștească până ce nu avea să se facă și mai tare de râs.

Luă două guri de aer, o postură indiferenta și întrebă:

— Ce este așa de amuzant?

Ian oftă și își șterse lacrimile. Modul în care i se înroșise chipul îl făcea să pară și mai tânăr, și mai frumos.

— Domnișoară Greystone...

— Da, ăsta este numele meu.

Bărbatul își drese vocea și zise:

— Ești însărcinată, asta unu la mână, și doi, am dreptul să-ți spun Will.

Acum o scotea din sărite de-a binelea; de vină fusese expresia lui amuzantă când spusese că este însărcinată și sarcasmul din privirea lui când își invocase drepturile.

— Și dacă sunt însărcinată, ce? Și nu, nu ai niciun drept să-mi spui Will.

— Ia gândește-te. Își încrucișă brațele la pieptul lui lat și, distrasă, Will iar se concentră pe semnalele de alarmă din organismul ei. Cum de putea să o excite bărbatul ăsta doar cu o singură mișcare? La naiba cu el!