Gustul dragostei- „Moştenirea" Volumul |

Capitolul 15

Sunt delicioase, Wilma. Așa cum făceai tu odată...

Inima lui Will stătu în loc. Nu se putea să fie adevărat! Nu nu nu!

Așa cum făceai tu odată...

— Am sunat deja poliția, zise el.

Era prea târziu, însă. Will se albi la față și se prăbuși în brațele lui.

*

Când se trezi, Will realiză că era întinsă pe canapeaua ei și că Ian discuta cu domnul Brown. Polițistul era vizibil încruntat, dar zâmbi când o văzu trezindu-se.

— Domnișoară Greystone!

Ian își îndreptă privirea spre ea. Era nervos, și Will putea citi asta în privirea lui. Era nervos pe ea.

— Cum vă simțiti?, o întrebă polițistul.

— Bine...

— Sunteți sigură?

— Da. Se ridică în șezut. Eu..., oftă puternic și continuă: Nu mai suport asta, domnule polițist. Își duse o mână la frunte și se abținu să nu plângă.

— E al naibii de bun și de atent la detalii, domnișoară. Nu a lăsat nicio amprentă.

— La dracu'!, exclamă Will.

— Chiar că! Îmi pare foarte rău! Fac tot ce pot.

— Vă înțeleg, domnule polițist.

Chiar îl ințelegea, pentru că avea o privire îngrijorată și părea că nu dormise. Cazul era problematic și îi afecta și lui activitatea în poliție, dacă nu reușea să îl elucideze.

— Aveți grijă de dumneavoastră. Ceva e dubios.

— În regula, zise ea.

Domnul Brown se îndepărtă, iar ea îl atinse pe Ian.

— Ian, eu..

— Vorbim după, Will.

Will își înghiți lacrimile. Distrusese oare totul?

*

Ian era nervos, în primul rând pentru că cineva intrase în casă, peste ei, și îi pângărise, prin atingerea sa infectă, casa lui Will. În al doiea rând, pentru că acel cineva o cunoștea pe Will, și Will pe el. Îi lăsase biletul din care reieșea clar că cei doi se cunoscuseră cândva mai mult decât ca simpli prieteni. Și, în al treilea rând, ea leșinase, la naiba, din cauza acelui bilet, din cauza acelui netrebnic. Mai era și poliția – la naiba cu poliția care nu făcea niciun progres în găsirea vinovatului!

După ce toți ieșiră, Ian se întoarse la Will. Poate că aseară fusese pregătit să aștepte raportul detectivului, fusese de acord cu tot ceea ce ascundea ea, dar paloarea chipului ei, modul în care își frângea mâinile și nenorocitul ăla de bilet îl faceau să nu mai fie de acord. Voia adevărul și îl voia acum!

— Ian, pot să explic...

— Și vei explica, Will!

Își încolăci brațele la piept și o privi. Oare ce era în creierul ei acum? Dar în inima ei? Putea simți cum se învârteau motorașele, dar nu știa de ce se învârteau. Căuta o scuză? Cerea oare prea mult?

— Will, nu îmi doresc să te forțez cu nimic. Aseară am vrut să o luăm ușor. Vreau să o luăm ușor, și asta pentru că îmi dau seama cât de greu este pentru tine. Dar totul merge mult prea departe. Acel cineva, pe care tu îl cunoști, te vrea rănită. Nu pot să permit să te rănească, dar, ca să îmi dau seama pe cine să acuz si să caut, trebuie să aflu adevarul.