Gustul dragostei- „Moştenirea" Volumul |

Capitolul 3

— Repet: nu ai niciun drept! Și, din momentul ăsta, nu mai sunt nici angajată aici. Vocea ei se îngroșase puțin datorită momentului de dorință și roși atunci când el zâmbi trufaș. Dădu să se întoarcă și să plece, dar el o prinse de mână și o lipi de pieptul lui.

— Chiar dacă nu ești angajată aici, Will, acum cinci luni m-am culcat cu tine. E amuzant ca soarta să ne aducă din nou împreună...

— Nu a fost soarta, răspunse ea, ci restaurantul ăsta!

— Zi cum vrei, Will. Haide să nu fim dușmani. Înțelegi de ce nu vreau să lucrezi aici. Și esti suficient de mare să îți dai seama că eu pun paternitatea acestui copil sub semnul întrebării.

Inima ei tresări atât de teamă cât și de anticipație. Era lângă el și era lipită de trupul lui, iar copul frustrat reacționa. Sentimentele care se contopeau când era lânga el erau așa de complicate, inexplicabile și puternice. Nu înțelegea de ce răspundea așa în fața lui. Dar înțelegea că, daca el și-ar fi lipit gura de a ei, acum, ar fi sfârșit să facă sex pe covorul din biroul lui. Și, în ciuda a ceea ce făcuse cu ceva timp în umră, ea nu era o curvă, femeia ușoară la care acest bărbat se aștepta. Se dezlipi de brațele lui, împingându-l puțin în încercarea de a nu se bâlbâi:

— Copilul meu, copilul acesta, nu te interesează! Te rog să mă lași în pace.

— Oare? întrebă, privind-o fix în ochi. Spune-mi cât de avansată e sarcina.

Ea își așeză o mână pe abdomen, simțindu-se amenințată.

— Nu te interesează.

— Ba da, Will, mă interesează.

Ea înghiți in sec și luă o decizie pe care nu o gândi așa cum ar fi trebuit:

— Șase luni și jumătate.

— Deci chiar nu e al meu... Văzu, parcă, puțină dezamăgire pe chipul lui, dar dezamăgirea, firul subțire care îi conturase trăsăturile, dispăru sub masca sarcasmului și a răutății.

— Ai fi vrut să fie? îl întrebă precaută.

Bărbatul își descleștă fruntea:

— O zi bună, Will, o salută.

Femeia nu se putu abține să nu zâmbească. Da. Ian Arnwitch și-ar fi dorit ca acest copil să fie al lui. Iar ea îi răpea această plăcere printr-o minciună. Cu toată satisfacția pe care o simțea, gândea că o făcea și pentru că nu își dorea ca el să pună monopol pe ea. Nu cred că e genul acela de tip, Will. Dar așa nu crezuse nici despre el și se dovedise că intuiția ei avea multe lipsuri. Se întoarse și ieși pe ușă, iar Ian se aseza la birou și reciti foaia pe care ea își scrisese demisia.

*

Michael ajunse la restaurant pe la ora opt. Își parcă mașina în fața acestuia și ieși. Aerul, puțin mai blând decât cel din ziua precedentă, îl întâmpină. În Aberdeen, frumoasă era puritatea locului. Totul părea așa desprins din basm.

Se îndreptă spre ușa din față și intră în restaurantul plin. Oamenii vorbeau, iar mirosurile de mâncare se ridicau în aer. Totuși, tensiunea se putea citi cu ușurință. Într-un colț, câteva angajate vorbeau încruntate. Trecu pe lângă mese și se îndreptă spre ele.

— Ce se întamplă? Sunteți cumva la o adunare importantă aici?

Femeile îl priviră încruntate, de parcă el era cel idiot aici, și una dintre chelnerițe îl informă scurt: