Neverlasting

Capitolul I-Ana

Imi tremura mâinile, venele albastre se vad prin pielea mea alba si palidă. Imi vine sa vomit, dar nu pot. Nu vreau sa dau fata in fata cu noii mei colegi de scoala, mi-e frica. Mi-e frica de tot, de bârfe, de trecut si de viitorul pe care l-am ales.

Mama ma anunta ca e timpul sa plecam. Incep sa imi tremure mâinile si mai tare, venele albastre sunt din ce in ce mai vizibile. Imi trag mansetele bluzei, astupandu-mi culoarea palidă de pe mâini. Ma gandesc ca degeaba imi ascund încheieturile daca fata mea e la fel de alba. Ma uit pentru ultima data in oglinda. Parul negru lung si lucios imi cade pe umeri si pe spate, unele suvite fiind mai rebele imi încadrează chipul alb. Ochii negrii strălucesc in lumina difuza a camerei mele, sunt ca doua mărgele mari si rotunde. Buzele mele rosii de odata, sunt acum palide, roz, si lipsite de culoare. Incep sa caut prin gentuta mea "cu minuni", "cu minuni" deoarece aici se adăpostesc rujurile, machiajele, ojele, orice imi trebuie ca sa dea viata chipului meu palid.

Aleg un ruj sangeriu. Imi scoate in evidenta plinatatea buzelor. Imi cobor privirea. Maieul pe care il port este alb si simplu, vaporos. La gât port un pandantiv mic cu o simpla litera. Blugii mi se mulează perfect pe picioare, punând în evidență lungimea lor. Imi iau adidasii si cobor la parter.

-Doamne, arăti minunat! o aud pe mama mea spunând in timp ce cobor scările. Se opreste si se uita la mine cu gura căscată.

Isi reia treaba. Ne grăbim spre masina.

Drumul pana la scoala a fost scurt, speram sa fie mai lung si sa nu mai ajung niciodata sa imi cunosc noii colegi.

-Nu te pot lasa mai aproape. Te descurci tu! Fii curajoasă! imi spune mama si ma sărută pe crestetul capului.

Ies din masina si ii fac din mana in timp ce ea părăseste aria mea vizuală. Bun, acum sunt pe cont propriu. Anxietatea pune stăpânire pe mine. Ma îndrept catre liceu. Este impunător, ba chiar coplesitor. Usa imensa de la intrare este larg deschisa. Adolescenti de varsta mea intra in grupuri si dispar in clădire. Ferestrele sunt imense, termopane negre si perdele negre, nu poti vedea cum sunt clasele.

Fatada clădirii este pictată în crem si visiniu. Ma trezesc ca sunt rugată sa păsesc pe poarta, poarta din fier, cu modele florale in stil art nouveau. Păsesc in grădina frontala a clădirii. Mai sunt aproximativ cinci metrii si voi putea sa ating usa din lemn. Mereu m-au pasionat lucrurile facute din acest material, mi se pare ca sunt clasice si elegante. Cand ma apropii de usa sunt împinsă din spate de niste tineri. Sunt deja in hol, nu am putut sa privesc usa de aproape.

Pe dinafara clădirea părea impunătoare, dar cand m-am aflat înăuntru am observat ca e un palat. Sunt coplesita de mărimea acestui liceu, ma uit in jur si gasesc un băiat care era singur. Ma îndrept spre el.

Il bat pe umăr ca sa ii atrag atentia. Acesta se întoarce. Raman surprinsă. Ochii lui albastrii ca oceanul ii întâlnesc pe ai mei. Ne uitam unul la altul, uit ce voiam sa zic. Acesta se încruntă.

-Da? Cu ce te pot ajuta? răspunde tânărul.

-Ăă...stii cumva unde este sala.....incerc sa imi scot din caiet hârtia pe care mi-am notat sala unde voi avea prima ora, dar caietul meu negru in acel moment se decide sa cada pe jos împreună cu cartea mea preferată Fluturi pe care o citesc mereu.

Brunetul din fata mea se apleaca, la fel fac si eu. Imi adun hârtiile cu citate care s-au raspandit, iesind din cartea care ii tinea ascunse. El se uita mirat sa vada cate replici din acea carte au iesit.Ma grăbesc sa le asez intre prefata si coperta. Dupa ce termin imi inmaneaza jurnalul. Ma uit la el inmarmurita. Parul brunet ii este dezordonat, buzele sunt pline, carnoase. Imi musc buza. Il privesc in continuare. Costumul negru ii vine perfect, cravata gri se potriveste perfect cu oceanele învolburate din ochii lui.