Împăratul Corbilor

21 Piticul din pendul

     Ce e moartea altceva decât o poveste convenabil spusă?

     Atunci când mori, când totul se distruge și se sparge, când te răcești încet, când pielea își devine verde cu tentă de mov, când organele îți sunt mâncate de viermi... Când mori, nu îți mai rămâne nimic. Nimic, cu excepția poveștilor.

     Dar poveștile niciodată nu sunt spuse de tine, ci despre tine. Poveștile vor fi spuse până vei fi uitat. Asta, dacă ai făcut ceva să persiste timpul.

     Poate ai pictat "Cina cea de taină" și ai revoluționat Renașterea cu nuditate. Poate l ai sculptat pe David. Poate ai scris poeme despre iad, purgatoriu și paradis. Poate aveai schizofrenie și vorbeai cu Dumnezeu. Poate aveai toate bolile mintale, ți ai tăiat urechea și ai pictat "O noapte înstalată" în timp ce priveai pe fereastra sanatoriului. Poate ai fost surd și ai compus cea mai recunoscută melodie. Poate ai fost călugăr spaniol și ai compus sute de poezii atee despre știință.

     Sau poate nu ai făcut nimic din toate astea iar amintirea ta a rămas pierdută în timp.

     Pierdut în timp, ca un simplu muritor de rând.

     Ți s a spus vreodată cum a murit Thales? Ei bine, nici eu nu o să îți spun, dar te asigur că a creat un cult. Un cult al personalitații ce se învârtea în jurul lui. Era Dumnezeu! Era Dumnezeu pentru ucenicii săi în ale matematicii. O adevărată divinitate. De ce? Pentru că a știut cum să moară. Pentru că secretul este simplu.

      Secretul nu este: să stii când să mori.

      Secretul este: să știi cum să mori.

      Dar dacă nu poți muri? Dacă ești o entitate atot prezentă creată de conștiința umană?

      Poți să spui că ai murit, doar atunci când nimeni nu mai vorbește despre tine.

      Cu toții am auzit de zeii Greciei, cu toți îi pomenim și le menținem legenda vie. De unde știm că zeii viselor nu există cu adevărat?

     Mattias și ar fi dorit să nu existe cu adevărat. Sau să moară.

     Dar Mattias dansează după muzica Bătrânei Nopți, după orga nedefinitului Univers.

      Mattias era ud, murdar de mâl și alge. Putea jura că un pește a încercat să îi mănânce degetele. Dacă înainte își detesta fratele, acum l ar arunca fericit într un vulcan. Thales a murit, dar el va supraviețui. Va supraviețui și va superi. Da... un plan bun. Un plan bun ce va trebui să aștepte.

     Mattias mergea cu repeziciune pe holurile spitalului, căutând fără țintă salonul Lavnei Libres. Nici o asistentă cu exces de superioritate, nici un doctor obosit, nici un pacient îndurerat și nici o rudă disperată. Spitalul era surprinzător de liniștit.

      Poate pentru că era miezul nopții.

      Poate, doar poate. Nimic sigur.

      — Lavna.

      Șoapta lui își făcu simțită prezența în salon. Un salon rece și gol. Gol, cu excepția corpului inert ce supraviețuia menținut de aparate.

     Mattias, om deștept din fire, om deștept ce nu se complică să își analizeze acțiunile, scoase aparatele fin priză apoi le decuplă de la femeie.

      Mattias o lua în brațe, oftă lung când realiză că a mai slăbit câteva kilograme decând era în comă. Mai apoi, om respondabil, împărat atent, sări cu ea în brațe.

     Sări pe fereastra de la etajul patru al spitalului.

     În câteva secunde, porobabil mai puțin de trei. Căci trei secunde sunt o eternitate... Corpurile celor doi cădeau cu viteză, așteptând să se facă una cu asfaltul.

     Dar cine pune la îndoială legile fizici?

     Cineva ce poate controla imaginația.

      Sub ei, pe asfalt, de deschide un pendul de ceas și apoi un ceas. Un pitic ieși din pendul, feri limbile ceasului și le făcu loc. Astfel, Mattias și Lavna au dispărut prin ceas, prin parcarea spitalului.

      Piticul așeză la locul lor limbile de ceas, se dădu în spate, își făcu vânt și plonjă în pendul. O dată cu el, ceasul dispăru.

     O dată cu ceasul, orice urmă a celor doi se evaporă în neant.