Împăratul Corbilor

17 Lanuri de grâu

     "Singura diferenta dintre un sfant si un pacatos este ca sfantul are un trecut, iar pacatosul un viitor." – A spus cândva, în trecut, Oscar Wilde.

      Lavna Libres nu era o sfântă, îi plăcea să creadă că nu e nici o păcătoasă.

      Dar asta ramane de vazut.

      Se plimba orbeste prin lanurile de greu. Grâul era copt, era auriu. Isi ridica peivirea de la spite, privea fara tinta in fata, cauta o alinare ascunsa printre grâu. Insa nu gasea. Gasea doar frig. In fata ei, departe, si totusi aproape (se apropia mai mult pe masura ce privea) se aflau aceleasi lanuri de grâu, insa argintii. Acele lanuri din fata ei erau inghetate si prinse in timp.

      Se simtea pacatoasa.

      Se simtea pacatoasa cand o lua la fuga inpartea opusa. Zdrobea cu talpile goale spița și recolta. O durea, isi ranea picioarele. Ii era frig, gerul o urmarea si ingheta recolta in urma ei.

      Lavna isi musca buzele, isi musca buzele pana dadu de sange si i simtii fierea printre dinti si sub limba.

      — Ajunge!

      Știa că e un vis, stia ca doar ea are control. Asa ca facu cel mai responsabil lucru ce ii trecu prin cap: se opri. Incerca sa se trezeasca, nu reusea. Nu a oprit multe, poate doar gerul sa inainteze, dar era acolo, inca in spatele ei, inca asteptand sa se intoarca si sa o prinda.

      — Un visator de exceptie! Aproape ca sunt impresionat, aproape.

      Vocea ferma se auzea din spatele ei, aceeasi voce ce a făcut o sa viseze, aceeasi voce ce a auzit o cand a lovit o masina.

      Nu voia să se întoarcă și să il priveasca, dar se simtea obligat o sa o faca.

      Cu talpile ranite, distruse, se intoarse pe calcaie sa il priveasca in fata.

      Dacă era să ghicească, și ar fi pariat mucegaiul din apartament pe faptul că el era Prințul Negru.

      Avea părul lins, brunet, pielea îi era tuciurie. Nu îi putea vedea ochii, dar ar fi jurat că sunt de culoarea tăciunelor. Lavna făcu un pas in față, spre el, spre ger. Părea mai înalt decât Mattias, nu cu mult, poate cu câțiva centimetri, dar era mai înalt decât el. Tânăra își mușca buza inferioară, analizând cu atenție îmbrăcamintea lui: neagră.

      Nu conta cum era îmbracat, pentru ca nu vedea. Purta un pardesiu negru lung pana la bocanci. Capul ii era acoperit de o coroana aurie. O coroană din aur. O coroană reprezentată din maci și corbi.

      — Îți pierzi timpul, dragă Lavna.

     Lavna nu îi răspunse. Avea nevoie de muzica ca să poată gândi, dar muzica nu se auzea în lumea viselor.

      — Ești destul de tăcută în ultima vreme.

      Lavna continua să tacă, să caute o metodă să se trezeasca. Nu mergea. Iar Prințul Negru stia asta.

      — Dragă Lavna, nu te poți trezi din acest vis.

      Ea își găsi cuvintele, la fel de mărunte cum era si ea, dar erau acolo, cum era și ea:

      — De ce nu mă pot trezi?

      — Pentru că ești în comă, dragă Lavna. Acum relaxează ți corpul, relaxează ți mintea. Medici sunt panicați, cred că vei da monedele lui Charon. Dacă o mai ții mult asa, te vor ucide ei din stângăcie. Cauta ți calmul, domnișoară Libres. Haide, vrei să te conduc spre sat? O să iți placă de săteni, de rodul imaginației umane.

     Lavna ezita, nu stia ce sa faca, cum sa se comporte. Asa ca inghiti in sec, stranse maxilarul si se relaxa. Era bine, era in siguranta. Facu un pas mai aproape de Printul Negru și îi adresa o reverență. O reverență atât de adâncă, încât era o batjocură.

     — Domnișoara Libres, vă jucați cu focul, hâsâi el printre dinți.

      — Trăiesc periculos, alteță.

      Prințul Negru zâmbi, poate forțat, apoi îi adresă o plecăciune regala, elegantă și potrivită.

      — Imi puteți spune Morfeus, domnișoară Libres.