Împăratul Corbilor

11 În mașină

         Lavna Libres nu era cea mai înțelegătoare persoană din lume. Însă putea înțelege concepția, standardele și gândirea umană. Inclusiv nevoia de a socializa. Nu îi plăceau, le detesta. Dar le înțelegea.

     Ce nu putea înțelege Lavna era de ce oameni trebuie să vorbească din nou și din nou, în timp ce tu taci și privești pe fereastră.

      Era în mașină, în mașina lui Mattias. Bărbatul s a oferit să o dacă la facultate, pe motiv că era în drumul lui spre cafenea.

      — Unde pleci? O întrebă Mattias după ce dânsa coborâ în grabă din mașina lui.

       Ea refuză să îi dea un răspuns coerent, într o ebraică pocită, mormăi ceva de o prezentare și un seminar. De aici Mattias Corvus deduse că merge la universitate.

       — Te duc eu la facultate.

       În acel moment, tânăra se opri, se intoarse călcâie și il săgetă cu irisi ei cenușii.

       — De unde știi că sunt studentă?

       Mattias nu răspunse, avu nevoie la rându i de câteva clipe în care procesa înainte de a oferi un răspuns ce nu ar fi pus o pe fugă pe tânăra.

        — Te am văzut la cafenea, lucrai la o prezentare pe laptop. Te duc eu la facultate.

         — Domnule Corvus, spuse Lavna, adoptând (surprinzător) o atitudine politicoasă. Dumneavoastră nu trebuia să începeți programul de lucru la cafenea în urmă cu două ore?

        — De asta aș sugera să ne grăbim.

    Asa că iat o, Lavna Libres era în drum spre facultate.

   Lavna își relaxă corpul în mașină, un Mercedes-Benz, negru. Era surprinzător de confortabil. Privea împrejurimile, mai precis șinele de tren. Drumul mergea în paralel cu calea ferată, o cale ferată mai veche ca majoritatea copacilor din pădure. Printre șinele ruginite, printre pietrele ciobite, au crescut maci, zeci de maci... Era sezonul lor, era luna mai. Sfârșitul primăverii, începutul verii.

      Lavnei nu îi plăcea natura, nu suporta să fie înconjurată de ea. Însă, simțea o plăcere de necuprins atunci când natura punea stăpânire pe lăcașurile umane. Pentru că, mai presus de ura sa pentru natură, era ura sa pentru oameni.

      Alese să își dea la o parte gândurile despre specia perfidă din care face parte. La urma urmei, poate nu toți erau la fel de răi. Mattias s a oferit să o ducă la universitate. Desigur, după ce aproape m a omorât în pădure.

      Era greu sa te contrazici cu tine insuți, mai ales când ai un orgoliu la fel de mare ca al Lavnei Libres. Chiar daca va câștiga o parte, cealaltă parte va pierde. Implicit, alese cea mai înțeleaptă variantă. Să termine dezbaterea cu sine si să se concencentreze pe ceea ce vorbea Mattias.

      Desigur, nu a fost atentă de la început și nu înțelegea cu exactitate despre ce vorbește... dar acum avea un avantaj. Muzica s a întors în capul ei. Nu la fel de tare, nu la fel de antrenantă. Însă acum muzica s a întors, dirijorul coordona muzicieni, iar ei cântau firav. Cântau atât de încet și de poticnit, incât de abia îi putea auzi. Dar important e că ii auzea. Dacă îi auzea, înseamnă că putea gândi coerent. (Nu că ar fi nebună.)

       — Îmi poți spune ce fredonai când am plecat din pădure?

       — Adică după ce m ai urcat în mașina ta, eu anemică și cu gândirea în afara raționamentului pentru că era să ne omori sărind de pe o stâncă direct în prăpastie?

        — Da, răspunse calm, cu privirea impasivă.

        — Un cântec de leagăn. Mama obișnuia să mi l cânte când eram mică. Obișnuia să spună că numărând corbii e cel mai simplu să adormi.

       — Obișnuia?

       — Da, obișnuia. E greu să cânți cântece de leagăn îngropat la marginea unui cimitir.

       Mattias rămase o vreme tăcut, analizând ce ar fi de spus. Acceleră când semaforul se făcu roșu pentru pietoni și privi oglinzile.

        — Îmi pare rău pentru pierderea dumneavoastră, domnișoara Libres.

        — E în regulă. Nu am fost prea afectată, atunci când au venit cei de la sanatoriu să o pună pe mama în cămașa de forță și să o ia, eu eram la închisoare.

        Mattias opri brusc mașina în fața universități. În plină stradă, în plin trafic. Mașinile din spate claxonau, le blocase accesul. Nu parcă, opri motorul în fața instituției fără a se asigura, oricând putea veni un alt șofer și să i izbească din plin.

      — Ce făceai la închisoare? Câți ani aveai când s au întâmplat toate astea?

       — Mulțumesc pentru drum, domnule Corvus. Vă sugerez să mergeți la muncă, a ți întârziat deja trei ore și patruzeci și șapte de minute.

       Astfel, cu un zâmbet suav, îl alungă în cel mai delicat mod putea dânsa ignorându i tot o dată întrebările.

       Lavna se grăbi să iasă din Mercedes, închise portiera și traversă strada în viteză. Mattias o privea uluit cum niste picioare atât de mici ca ale ei se mișcau atât de repede.

       El porni din nou motorul, ignora amenințarile și claxoanele celorlalți soferi. Ploaia începu să răsune, să îi ude parbrizul, activă ștergătoarele și continuă să conducă până la cafenea.

       Nu îl văzu pe domnul Spinelly, era în biroul lui. Mattias profită și merse în spate să aranjeze marfa, așa și ar fi putut scuza întârzierea. Spunând că a fost in depozit, sortând cutiile cu suc.

        Și totuși, încerca să își explice ce tocmai se întâmplase cu vecina lui.