Împăratul Corbilor

1 Cum sa ucizi un Împărat

     — Sunt nevinovat!

     Țipetele disperate răsunau printre blocurile de piatră, peste zidurile distruse și peste macii uscați. Corbii croncăneau, țineau partea Împăratului lor, dar cu ce folos?

      — Nevinovat? Nevinovat! Mattias, ți ai sortit tot poporul sfârșitului.

      Inculpatul era tânăr, sau cel puțin arăta tânăr. Părul negru ca pana corbului, ochii ca jăratici aprinși și pielea palidă. Era plin de sânge, hainele îi erau rupte și deșirate.

      Fratele lui îi rânjea subit.
    
     Pelerinele Roșii îl țineau ferm, ridicat. Unul dintre soldați îi îndreptă creștetul, ținându l de ceafă să și poată privi în ochi geamănul.

     Morfeu, zis și Prințul Negru printre supuși săi, aruncă încă un zâmbet Împăratului. Își încleștă pumnul cu atâta putere, încât unghiile îi străpunse carnea, firișoare de sânge i se prelingeau în palmă, iar el il lovi pe Mattias în față.

       Împăratul nu mai rezista, sângele i se prelingea din nas, buze și tâmplă. De câte ori a fost lovit? Nu a numărat.

      Morfeu făcu un semn superficial cu mâna stângă, iar Pelerinele Roșii lăsase corpul inert al impăratului să cadă lângă cel al fiicei sale.

      — Mattias Corvus, ești condamnat la exil pe o perioadă nedeterminată. Nu o să mai poți reveni pe tărâmul speranței și al viselor, până când, nu vei avea un nou moștenitor la tron. Unul PUR, de această dată. Un moștenitor negru, nu unul argintiu. Ești Împăratul Corbilor, Mattias! Sau cel puțin, ai fost. In cazul in care nu vei respecta ordinul vei fi ucis.

      Morfeu rânjea, și rânjea al naibii de mândru de isprava sa. Își lovi fratele încă o dată, de această dată cu piciorul. Simți cum se frânse câteva coaste sub greutatea piciorului său, dar nici că i păsa.

     Din vârful turnului cu ceas, împinse fără de remuscare corpul fratelui său într un abis plin de stele. Peste câteva secunde, corpul neînsuflețit al copilei de trei ani fu aruncat după cel al tatălui.

     Morfeu zâmbea mândru, a reușit. A obținut lumea viselor, iar curând visele vor deveni coșmaruri sub domnia sa.

     Se aplecă pe genunchi, ridică mândru coroana făurită din maci și pene de corb. O puse în lumina lunii, iar cristalele înegrite străluceau orbește.

     În fața supușilor Speranței, Morfeu se încorona Prințul Negru, stăpân al Morții.

     Nu mai era speranță pentru lumea viselor.

    Dar pentru lumea celor vii și treji? Ce speranță mai rămânea pentru pământeni?

     Un moștenitor. Un nou moștenitor.

     Mattias scancea, il dureau coastele, oasele. Durerea impactului cu solul îl trezise fin cele mai rele coșmaruri. Scâncea vag, neauzit în timp ce ochii murdari de țărână și sânge se chinuiau să distingă ceva în noaptea rece.

     Pupilele se dilataseră, astfel putea distinge mai ușor formele din întuneric. Își văzu copila, o copilă de trei ani cu albinism ce zăcea pe șinele de tren. Cadavrul ei era încă proaspăt, încă fraged, ca după momentul morții.

     Momentul morții sale a fost în urmă cu câteva luni.

     Împăratul Corbilor ciuli urechile, trenul se apropia cu viteză. Se ridică în ciuda dureri și prinse copila în brațe, o strânse la piept să i încălzească trupul rece și inert, pentru ultima oara.

    Trenul trecu cu un vuiet răsunător și iritant, îi făcea urechile să sufere, viteza îl trăgea în față spre șine. Șinele erau luminate vag de vagoanele aprinse, un vagon mai strălucitor ca altul. Un vagon mai întunecat ca altul... Mattias îl știa, era trenul celor de apoi și mirosea a maci și trandafiri.

     Mattias se forță, înclește maxilarul și stranse cadavrul în brațe, făcu pași în spate forțându se. Trenul dispăru, lăsându l în întuneric și liniște.

    Asta până când un croncănit de corb îi atrase atenția, ridică privirea, iar atunci îl văzu.

    Un fag înalt. Un fag în care îi sălășluiau supușii.