Împăratul Corbilor

10 Doi corbi pentru fericire

     — Când m ai întreb dacă îmi plac ciupercile, nu mă gândeam la asta.

     Donișoara Libres nu si exprimase nemulțumirea până în acel moment, doar o umbră vagă de confuzie când Mattias o puse să se schimbe și o urcă în mașină.

     Lavna a urcat de bună voie. Surprinzător, a urcat de bună voie. Era prea ocupată să își caute dirijorul printre gânduri. Să se găndească la prezentarea de la facultate. Nu putea gândi coerent dacă nu auzea muzică... (Nu că ar fi nebună.)

      — Doreai să mergem la un restaurant și să servim ciuperci? Întrebă Mattias, curios de răspuns și o prinse de talie mai strâns nu cumva să cadă.

      — Nu mi plac oameni, deci nu. Însă nu mă așteptam să mă aduci într o pădure, să ma urci cu tine pe o stâncă și viața noastră să atârne literalmente de o creangă!

       Izbucni în plâns. Îi strigă cuvintele cu o panică crescândă și atroce. Îi era groază, puțin spus "îi era frică" , nu se simțea bine. Astfel, se agăță mai bine și mai strâns de gâtul lui Mattias. Cel puțin, pentru următoarele trei secunde.

      El, ca un bărbat responsabil ce era. Un bărbat responsabil ce ținea în brate la marginea stânci o femeie în plin atac de panică. Un bărbat responsabil ce făcu cel mai responsabil lucru posibil.

       Bărbatul responsabil sări în prăpastie cu femeia.

       Mult spus sări... De fapt, dădu drumul crengi de brad de îi ținea să nu cadă de pe stâncă, în prăpastia abruptă plină de urzici.

      Lavnei Libres nu îi plac oameni. Nu îi place nici natura. În urma evenimentelor anterioare de trei secunde, s a decis că urăste cu tot sufletul oameni și natura.

      Era în continuare agătată de Mattias, în continuare țipa și se agita. Cerea spațiu. El nu îi oferea, o strânse mai posesiv în brațe dintr un motiv ce nu și l putea explica. S au rostogolit împreună peste urzici, peste mușchi și crengi. Încă mai erau în viață, spre nemulțumirea interioară a Lavnei.

      — Ești nebun, mai nebun decât mine! Nu că aș fi nebună, completă pentru sine.

      — Credeam că îți plac ciupercile...

      — Da, să le mănânc în sos de smântână! Credeam că îmi dai o rețetă, că ești un bun samaritean să mă duci până la mega să îmi cumpăr singură. Dar nu! M ai adus în pădure, am cules ciuperci, pe care le am lăsat jos când m ai tras după tine pe stâncă, ca apoi... Ghicește continuarea!

       — Nu mi trece nimic prin minte, replică el, după o clipa de gândire.

       — Dă mi drumul, plec acasă.

       Ceva în vocea ei era hotărât, impunător, cu un fir de nebunie atârnându i. Mattias îi zâmbi strâmb, angelic, ca unui copil ce știa că a greșit, adică mieros, usor mustrător. Apoi îi lua mâinile de pe talie așteptându i reacția, să se ridice, să plece înjurând. Asa cum fac muritorii de rând.

      Lavna Libres nu era o muritoare de rând. Era o muritoare ce se înfiora la orice gest de afecțiune.

       Implicit, tânăra roși în obraji ca un mac. Voia să se ridice, să plece injurând, dar corpul îi rămase paralizat, nu mai reacționa.

       Mattias scoase un surâs când o văzu.

       — Sincerele mele scuze, domnișoara Libres, spune el cu vocea galantă.

       Se ridică în fund, profitând și o așeză pe tânăra femeie în brațele lui ca pe un copil. Cu picioarele de o parte si de alta pe talia lui, cu brațele ei înconjurându i umerii, după aceea se ridică.

       Lavna, ca trezită la viață, începu să scâncească, să se încovoaie. O dureau coastele și spatele. Nu i ar fi zis, si călcat destul pe orgoliu cu acel atac de panica, cu acea roșire în obraji. Nu voia să și joace propriul orgoliu în picioare recunoscând că e rănită. Nu voia să mai arate un semn de săbiciune.

      În schimb spuse altceva, ceva ce era complet normal pentru un om cu o minte sănătoasă.

       — Simt că sunt urmărită de ciori și, sau corbi. Nu recunosc deosebirea dintre ei, dar simt că sunt după mine constant.

      — Vrei să deosebești ciorile de corbi?

     — Nu, îi răspunse sincer.

     — Ei bine, dacă te ajută cu ceva, eu mereu am fost înconjurat de aceste păsări.

      — De ce? Întrebă Lavna, după un minut în care gândi un răspuns valid tipic unei persoane cu o minte sănătoasă. (Nu că ar fi fost nebună.)

       — Fratele meu era un iubitor.

       — De corbi?

       Mattias încuviință din cap, după care adăugă în șoaptă, subru:

       — Spunea că aceste păsări lasă în urmă sângele ce dă culoare macilor.

       — Știi? Îmi amintesc vag de un cântec de leagăn, șuieră, relaxându și corpul când el o puse în mașină.

       Mattias îi cuplă centura și închise portiera, înconjurând mașina spre locul șoferului.

       În acest timp, Lavna fredona singurele versuri ce și le mai amintea din cântecul de leagăn.

       — Un corb pentru tristețe. Doi corbi pentru fericire...

       Fericire! Ce cuvânt atroce...