Capitolul treizeci și opt
,,Colț de paradis"
Regăsirea, partea a II- a
,,M-ai ridica, așa încât să pot sta pe munți;
M-ai ridica, să merg pe mările furtunoase."
— Un tigru?! exclam de-a dreptul șocată de imaginea ce mi se arată în față și clipesc de câteva ori, crezând că nu văd bine. Glumești, nu? îl întreb și mă apropii de fiul meu ce tocmai voia să atingă micul animal și îi opresc acțiunea.
Îi prind mâna și îl aud scăpând un sunet indignat și încearcă să scape din strânsoarea mea, însă nu-i permit, ci îl țin lângă mine.
— Mami, spune supărat, privindu-mă în ochi. O, nu! Nu privirea aia! De fiecare dată când dorea să obțină ceva folosea o privire plină de speranță, plină de emoții, dar de data asta nu. E mult prea mult. Vreau să îl mângâi, se plânge și continuă să se agite.
Micul animal dungat privește fix în ochii fiului meu și privirile le rămân conectat timp de multe secunde, părând că între ei se formează o conexiune, până ce Moreno se trezește la viață și se îndreaptă spre el, atingându-l temător pe creștet. Reacționez imediat și simt o groază imensă în suflet atunci când îl văd atât de aproape de tigru. Este doar un pui și este foarte mic, dar niciodată nu se știe ce se poate întâmpla. Este un animal sălbatic, un animal periculos, și, indiferent de mărimea sa, rămâne o amenințare. Sau poate că nu, dar instinctul meu de mamă nu mă lasă să rămân indiferentă în fața acestei scene.
Nu pot fi indiferentă atunci când fiul meu este la un pas de pericol.
— Nu te speria, Amadora, e dresat, nu-i va face nimic, îmi spune, ținându-mi mâna cu a sa.
Îmi trag violent brațul și îl privesc urât în ochi, nevrând să provoc o scenă în fața copiilor. Vom avea suficient timp după aceea să discutăm acest subiect. Rosa ne privește cu ochișorii mari și uit să mai respir pentru câteva clipe, căci ea a privit mișcarea mea de adineauri. Alessandro reacționează înaintea mea și o ridică în brațe și o secundă mai târziu un sunet ca cel produs de galopul unui cal se aude. Privesc în spate și văd undeva în spatele nostru un padoc, în care un bărbat ține strâns o frânghie de care este legată un cal negru superb și uimitor de masiv, care aleargă în cerc pe conturul pășunii îngrădite.
— Biagio (Regal), spun, uitându-mă hipnotizată la goana calului pe care Alessandro îl deține încă din adolescență și pe care doar el l-a încălecat. Nimeni nu a avut voie să urce în șaua lui, dar nici el, Biagio, nu ar fi acceptat ca altcineva să se afle în spatele său.
Astăzi este clar ziua animalelor.
— Chiar el, amore, veni răspunsul lui care, ce-i drept, nu era necesar.
— Ce înseamnă amore? o aud pe Rosa întrebând din brațele tatălui său, iar ochii mei se deschid larg la auzul întrebării sale.
— E prescurtarea de la numele meu, scumpo, mă grăbesc să îi spun, iar el mă privește pe sub ochelarii de soare pe care-i poartă la ochi, iar colțurile gurii i se ridică și parcă își abține râsul.
Chiar dacă am mințit-o din nou, am făcut-o deoarece am simțit că ar fi ciudat pentru un copil de patru ani ca cineva să fie strigat așa, iar după aceea ar fi existat și alte întrebări care, probabil, ne-ar fi pus într-o ipostază stânjenitoare.
— Cum este și la mine Rosa, nu? zise și păru să înțeleagă situația, chiar dacă nu era tocmai așa, ci total diferit, în cazul meu.
— Da, replic și îmi mut apoi atenția asupra lui Moreno, care continua să se joace cu tigrul.
— Are un soare în frunte, spuse și se întoarse spre noi cu o privire sclipitoare. Se pare că micul animal i-a adus mai multă bucurie decât mi-aș fi putut imagina.
— Atunci să-l numim Sole (Soare), rostesc și îi zâmbesc.
— Înseamnă soare? mă întrebă și aprob ușor din cap.
Telefonul lui se face auzit pentru a doua oară pe această zi, însă acum nu mai procedează ca data trecută, dar înainte de a răspunde spune:
— Vreți să vedeți livada cu lămâi? îi întreabă pe copii, iar ei răspund afirmativ, fără să stea pe gânduri. Amadora, scumpo, mergeți înainte și voi veni și eu imediat, își joacă în continuare cartea și ne expediază rapid atât pe mine, cât și pe gemeni și îl privesc cu tristețe înainte de a cuprinde mânuțele îngerilor mei și de a-i întoarce spatele.
Teritoriul pe care se întinde proprietatea lui Alessandro, ce se află amplasată în orașul Corleone, la marginea acestuia, este infinit de lungă, încât nu o pot cuprinde nici cu privirea. Domeniul acesta a fost folosit de-a lungul anilor pentru a organiza petreceri sofisticate, numai cu persoane din înalta societate, sau pentru întâlniri de afaceri. Este un loc perfect. Ascuns printre munți, pe coasta cea mai înaltă a orașului, cu un conac al cărui acoperiș abia se vede din cauza arborilor ce acoperă o parte a terenului din jurul acestuia constituie un loc care îndeplinește toate condițiile ca aici să se poată desfășura întruniri importante, de la care să nu fie deranjați de persoane nepoftite sau de alte zgomote.
Iar la marginea domeniului se află un colț de rai, după părea mea. Un loc pe care eu l-am adorat întotdeauna, chiar dacă nu am avut de foarte multe ori ocazia de a mă afla aici. Livada de lămâi, în care aceștia înfloresc de patru ori pe ani, este cea care oferă întregii zone un miros de-a dreptul superb și amețitor, căci ne-am nimerit a fi aici chiar într-una dintre acele perioade în care florile se deschid și își împrăștie parfumul.
Florile de un galben deschis formează o cupolă deasupra noastră, iar îngerii mei privesc uimiți ceea ce eu numesc spectacolul naturii. Un loc atât de superb, un loc atât de perfect. Ferit de ochii lumii, liniștit și accesibil doar pentru cei din familia Moretti sau pentru prieteni ai acesteia. Nimeni nu ar putea strica această liniște înnăscută, care mă ajută să-mi recapăt energia, iar prezența copiilor mei este un alt imbold pentru ființa mea ce acum se trezește la viață complet.
Ne așezăm pe o bancă vopsită în alb, așezată printre copaci și inspir adânc mireasma ce plutește în aer și ce se simte atât de puternic. Mă deconectez de la tot, rămânând doar eu, Rosa, Moreno și lămâii în acest cadru, fără să-mi mai pese de altceva. Dar oricât de indiferentă aș vrea să fiu, tot nu-i pot suprima prezența. Nu pot nega că el este pionul lipsă. În ciuda a tot, atât gemenii, cât și eu, i-am simțit în toți acești ani lipsa și am tânjit după completarea familiei, după o prezență masculină în viețile noastre, în special copiii.
— Tati, îi aud pe cei mici strigând și îmi deschid brusc ochii, văzându-l pe Alessandro apărând de printre copaci.
Ambii se îndreaptă către el și după o îmbrățișare scurtă își verifică ceasul și abia atunci realizez că s-a înserat, ceea ce înseamnă că ziua mea alături de copiii mei este aproape de final. Nu regret ziua aceasta, chiar dacă mi-am propus să las durerea de o parte și n-am putut să o fac. Nu regret nimic din cele petrecute azi, regret doar că se termină. Mi-ar fi plăcut să ne blocăm între timp și spațiu și să repetăm ziua aceasta la nesfârșit. Am trăit fiecare moment de azi cu identitate și dragoste și am profitat de fiecare-n parte și, chiar dacă sunt conștientă de ceea ce urmează a se întâmpla curând, nu pot accepta și nici nu am să o fac.
Îi am lângă mine și nu am să-i las să plece tocmai acum.
Ne întoarcem într-o liniște sinistră la conac, știind ambii ce avea să se întâmple, poate tocmai de aceea nu spune niciunul dintre noi ceva, însă el nu știe planurile mele. Ce-i drept, nu am un plan exact, nu știu ce să fac pentru a mă opune plecării lor, dar nu voi sta cu mâinile în sân privind cum sunt duși departe de mine. Chiar înainte de a păși înăuntrul clădirii se aude un sunet puternic, iar văzduhul este luminat de un fulger ce brăzdează întregul cer, care acum este acoperit de nori cenușii.
Cerul este martor al durerii din interiorul meu și nu a rămas indiferent în fața acesteia, reflectând-o prin furtuna ce stă din minut în minut să se dezlănțuie. Trecem pragul ușii de la intrare, iar căldura din interiorul încăperii îmi fac mușchii să se mai relaxeze puțin. Același decor cu bun gust, mobilă clasică ce poartă amintirea vremurilor apuse și amintirea generațiilor Moretti care au petrecut timp în acest loc, iar piesele ce completează întregul tablou sunt șemineul și blana de urs alb din fața acestuia.
꧁꧂
Închid ușa fără să fac zgomot și inima îmi este plină de speranță. În seara aceasta, copiii vor rămâne alături de mine, de noi. De fapt, vom rămâne toți patru peste noapte la conacul din Corleone, iar astfel am șanse duble să pot face ceva pentru a-l influența. Am o seară întreagă la dispoziție și nu voi ține cont de ceea ce va trebui să fac ca gemenii să nu mai fie despărțiți de mine, mama lor. O seară poate schimba multe, sunt cuvintele pe care el le-a rostit, iar acum le voi întoarce în favoarea mea.
Îl găsesc în fața șemineului, în care dansează flăcări aurii, cu un pahar de vin în mână, așezat pe un fotoliu întors cu fața spre sursa de căldură din încăpere. Zâmbesc pentru mine și mă apropii de el, vrând să-i iau paharul din mână atunci când îmi amintesc de seara ce a constituit o adevărată schimbare în viața mea, ș-anume noaptea în care mi-a spus că-mi pot vedea în sfârșit copiii. Mută paharul în cealaltă mână și mă privește neutru și îl privesc fix în ochi, dându-mi seama că ceva îl frământă, că se gândește intens la ceva.
Vreau să cred că acel ceva are legătură cu noi, cu mine și gemenii și că se gândește să nu ne mai despartă în veci. Să treacă peste acea răzbunare, chiar dacă în lumea sa este imposibil, căci niciun trădător nu rămâne nepedepsit.
— O vei face, nu? îl întreb fără să fac referire la un lucru anume, dar am vaga impresie că-și va da seama despre ceea ce vorbesc.
Aștept zeci de minute să primesc un răspuns din partea sa, un cuvânt de o singură silabă, dar acesta nu mai vine. Decid că a venit vremea să trec la fapte și mă poziționez în fața lui, îmi înghit cu durere nodul din gât, făcându-l să se mute în stomac și mă așez în brațele sale, iar mișcarea mea imprevizibilă îi face tot corpul să devină rigid. Își pune paharul pe masa mică din dreapta sa și își așează apoi aceeași mână pe talia mea, iar cu cealaltă îmi dă câteva șuvițe după ureche.
— Cine tace trăiește, Amadora, îmi șoptește, în timp ce degetele-i reci îi coboară de-a lungul brațului meu, făcându-mi simțurile să înghețe.
Prin cuvintele sale mi-a dat de înțeles să nu mai rostesc niciun cuvânt și că tăcerea este cea care poate aduce cu ea lucruri în favoarea mea. Dau încet din cap și sunt cuprinsă treptat de un fior adânc, în timp ce stăm lipiți unul de celălalt cu zeci de cuvinte dansându-mi pe buze, dar pe care nu le pot rosti. N-am mai avut o astfel de senzație de foarte mult timp. N-am mai avut de foarte mult timp acest sentiment de liniște combinată cu o mulțumire sufletească și cu protecția brațelor sale. Mă simt atât de împlinită că mi-am văzut copiii după atâta amar de vreme, încât sufletul mi s-a cufundat într-o bucurie surdă, ce a uitat de tot.
— Chiar nu te-ai săturat de toată această tăcere? îl întreb într-un moment în care mie mi-a ajuns până peste cap această discuție mută dintre trupurile noastre, dar o discuție fără cuvinte. Dacă vom continua să nu ne spunem nimic și să ne reținem vorbele nu vom ajunge niciodată la un consens, continui și încerc să mă ridic din brațele lui, însă mă oprește cu o mișcare liniștită.
— Chiar nu poți rezista fără să vorbești, nu? mă întreabă, păstrând șablonul, cu o oarecare tentă de amuzament în voce.
— Știi deja răspunsul, îi spun, râzând.
Râsul mi se oprește brusc atunci când îi simt respirația peste buzele mele și mă trag un centimetru în spate, vrând să amân acest moment oarecum inevitabil.
——————————————————
N/A: Chiar dacă am spus pe grup că nu voi mai posta în acest weekend, căci mâine am teză, am avut timp și inspirație după ce am terminat de învățat, iar capitolul este aici. Sper că va plăcut! Ce credeți că se va întâmpla mai departe?