Nu știu exact cât timp a trecut de când Eric nu face altceva decât să se holbeze la mine, iar eu am rămas înțepenită în fața lui, cu halatul desfăcut și în lenjerie intimă. Nu că aș avea o problemă cu asta, dar sunt în tălpile goale și deja am început să tremur ca varga.
— Dacă m-ai lăsat să rămân doar pentru a mă trata ca pe un obiect de decor, prefer să-mi iau singură tălpășița, o spun pe un ton acuzator, enervată la maxim de expresia tâmpă pe care o afișează.
Cu un zâmbet în colțul buzelor, Eric se ridică în capul oaselor și își sprijină bărbia în căușul palmelor.
De ce îi strălucesc ochii în felul ăsta?
— Pe cât ești de frumoasă, pe atât ești de guralivă, își întinde o mână, cu palma întoarsă, pesemne așteptând să mă alătur lui.
Sceptică, îmi arcuiesc o sprânceană și îmi calculez șansele.
— Stai așa, îmi spui că sunt guralivă?
Bineînțeles, nu apuc să-i pun aceeași întrebare și a doua oară, pentru că șiretul se întinde îndeajuns cât să mă prindă de încheieturile mâinilor și să mă aducă deasupra lui. Grisma pe care o execută îmi dă de înțeles că piciorul îl deranjează, dar nu-mi schimb cu nimic poziția.
— Te doare? îi șoptesc suav, privindu-l fix în ochi.
— Puțin.
— Ce bine, adaug pe același ton jucăuș, împreunându-mi degetele de la mâini cu cele ale sale.
— Ești o sadică, Summers.
— Nu eu am fost cea care te-a pus să sari din șa, ripostez, depunându-i un sărut micuț în colțul buzelor.
Nu am spus-o până acum, dar ador să-i simt barba la atingere. Cred că face parte din șarmul său, în completare cu restul înfățișării.
— Nu despre durere vorbesc, mă scoate din visare. Vii aici pe jumătate dezbrăcată, știind că am piciorul în gips și că părinții mei se află la o cameră distanță. Dacă nu sadică este cuvântul potrivit, atunci spune-mi tu cum stă treaba.
Măresc ochii surprinsă, înțelegând la ce face referire de fapt. Să nu mai vorbesc și despre umflătura din pantaloni.
— Pentru un gentleman, ești cam pervers, domnule Segal, continui să mă joc cu focul.
— Regula numărul 10. Fii un gentleman în societate, dar nu și în patul conjugal, îmi spune cu un zâmbet drăcesc pe buze.
— Chiar există o regulă de genul? îmi arcuiesc neîncrezătoare o sprânceană.
— Tocmai am inventat-o, râde sănătos, trântindu-mă pe saltea și schimbând poziția.
Îmi capturează buzele într-un sărut menit să ne lase pe amândoi fără suflare, iar eu îmi trec brațele pe după gâtul său, lăsându-l să se lipească cu totul de mine. La fel de hotărâtă, mi le cobor și mi le strecor pe sub tricoul său, bucurându-mă de fiecare atingere și centimetru de piele explorată.
Dumnezeule! Omul ăsta e mai tare decât o statuie din piatră.
Un suspin îmi scapă când îi simt degetele dibace chinuindu-se cu încuietoarea sutienului, dar nu mă opun. S-au întâmplat prea multe, într-un timp relativ scurt, și totuși, anevoios, încât chiar nu îmi mai pasă de nimeni și de nimic.
Pornită, îi trag tricoul peste cap și îmi cobor degetele la betelia pantalonilor săi.
Ochii i se fixează într-ai mei și pentru o secundă mă întreb dacă sunt reali.
Buzele i se întredeschid, semn că dorește să-mi comunice ceva anume, dar chiar atunci, de parcă Universul s-a hotărât să-mi strice orice șansă la fericire, cineva începe să bată cu putere în ușa camerei lui, determinându-ne pe amândoi să înjurăm în barbă.
— Liniștește-te, am închis-o, îi spun, văzând panica de pe chipul acestuia.
Genul de panică pe care chiar nu reușesc să o înțeleg.
— Eric, știu că Holli este cu tine, se aude vocea surorii lui. Și, credeți-mă, chiar nu am nimic împotriva ideii de v-o trage, ba chiar, m-aș bucura să știu că nu sunteți la fel de plictisitori ca mama și tata. Totuși, trebuie să-ți spun că am auzit-o pe Diana spunând că vrea să urce la tine. Cred că asta ar fi un moment bun să o scoți pe Holli afară sau să o arunci de la balcon. Oricum vă cade vouă bine.
Să mă arunce de la balcon?!
Fata asta este măcar pe aproape de normalitate?
— Nu mă arunci de la balcon, îi spun categoric.
— Încetează cu prostiile, Holli. Nu te aruncă nimeni de la balcon, îmi spune și se ridică în genunchi, apucând tricoul de pe jos.
Oftând, își trece ambele mâini peste față și mă privește cu un soi de regret.
— Ar fi indicat să-ți legi cordonul la halat și să ieși înainte ca mama să dea peste tine.
— Poftim?! Mă dai afară pentru că ți-e frică de mama ta? întreb revoltată.
— Nu te dau afară. Îți spun că este mai bine pentru amândoi ca ea să nu te vadă aici, acum, și mai ales arătând în felul ăsta, gesticulează cu o mână spre mine.
— Ce vrei să spui? Că nu sunt suficient de bună pentru fiul ei adorat? continui cu ironiile, ignorând bătăile insistente ale Blancăi.
— Holli! ridică și el tonul la mine. Nu este nici momentul, nici locul potrivit pentru o ceartă. Vom discuta despre toate astea după cină.
— Da, cum să nu? ridic impasibilă din umeri, strecurându-mă pe lângă nemernic și îndreptându-mă țină spre ieșire. Și tu chiar nu ai nimic altceva mai bun de făcut? mă răstesc la brunetă, pe care o găsesc rezemată de peretele din hol.
— Îmi place de ea, o vociferând când sunt aproape de baza scărilor, dar mult prea nervoasă ca să-i mai întorc replica.
Jumătate de oră mai târziu, ne-am adunat toți în sufragerie pentru a servi cina pregătită de Helen cu atâta trudă. Acum, chiar îmi este milă de ea. În afară de mine, nimeni altcineva nu pare impresionat de ceea ce a făcut. Nimeni, cu excepția bunicului lui Eric, a cărui ochi o urmăresc insistent.
Dacă credeam că cei din familia mea au probleme la mansardă, cei din familia lui sunt și mai și. După cum am putut remarca din prima secundă, Diana este călăul. Soțul ei, Simon, este mai mult de umplutură. Adică, pare să aibă o relație excelentă cu fiul și tatăl lui, dar una extrem de proastă cu Diana și alta inexistentă cu fiica acestuia. Blanca este prinsă în lumea ei, exact cum am fost și eu la vârsta ei. Doar că nu atât de morbidă. Iar bărbatul cel mai în vârstă dintre toți, Daniel, este exact cum l-a descris Alex.
Insuportabil.
— Și cum spuneai că te numești? strigă ca din gură de șarpe, deși stau exact în fața lui.
— Holli, bunicule. Numele ei este Holli, mi-o ia Blanca înainte, fapt pentru care îi sunt recunoscătoare.
— Tu să taci, domnișoară. Ultima dată când ai vorbit, ne-ai făcut de rușine în fața societății.
Deloc subtil, Blanca își rostogolește ochii și începe să-și fluture furculița prin aer. Nu trebuie să fiu clarvăzătoare pentru a-mi da seama că nu îi suportă pe niciunul. Toți, cu excepția lui Eric.
— Și care este țelul tău în viață, Holli? începe Diana interogatoriul, secundă în care îmi vine să mă ridic de la masă și să mă car din casa asta.
Odată și pentru totdeauna.
— Oprește-te, mamă, intervine în cele din urmă și Eric, care nu a făcut altceva decât să mă enerveze întreaga zi.
— De ce m-aș opri? Sunt doar curioasă în privința fetișcanei cu care ai început să-ți pierzi timpul. A terminat liceul, dar încă nu are un plan de viitor. Nu știe ce facultate vrea să urmeze și nici încotro se va îndrepta viața ei.
Cu o cută în mijlocul frunții, îmi răsucesc automat capul spre el, așteptând să spună ceva. Orice. În schimb, nesuferitul nu face altceva decât să-și maseze tâmplele, de parcă el este cel atacat de Cruella.
Dacă am învățat ceva din toată experiența asta, Eric este incapabil să recunoască cu voce tare ceea ce simte. În special în fața altor persoane.
— Încetează, Diana! intervine într-un final și Simon, ultima persoană de la care m-aș fi așteptat să aud un cuvânt.
Cu o falcă în cer și una în pământ, femeia își ferește o șuviță după ureche, apoi îi aruncă soțului ei o replică usturătoare:
— Așa cum ai încetat tu din a-ți exercita autoritatea asupra propriei tale fiice?
Cu ochii scânteind, Blanca îi servește Dianei un răspuns la fel de usturător:
— Nu știu de ce te plângi atât, nu sunt cu nimic diferită față de cum erai tu la cincișpe' ani.
Asta este! Îmi prind capul în palme și îmi cobor privirea în farfuria mea. Îmi plăcea mai mult când casa era ocupată doar de mine, Eric și Helen. Acum, parcă s-a transformat într-un centru de psihiatrie.
Mai târziu în acea seară, fac exact lucrul la care mă gândeam mai devreme. Furioasă, îmi arunc hainele, una câte una, în micul bagaj pe care Amy mi l-a cumpărat la ieșirea din spital, fără să țin cont de părerile de rău ori de regrete. Sunt atât de supărată pe Eric, încât nimeni și nimic nu-mi poate schimba decizia.
Cum era de așteptat, Diana l-a acaparat și după cină, astfel știrbindu-mi orice fel de autoritate în fața lui. Înainte să ies din cameră, nu uit să sting lumina în urma mea și să sun la taxi. Nu apuc să fac doi pași înainte și mă izbesc de sora lui Eric, a cărei expresie tâmpă îmi pune semne de întrebare.
— Ce cauți aici? vreau eu să știu.
Fiind mai înaltă decât mine cu un cap, sunt nevoită să mi-l las pe al meu pe spate pentru a-i susține privirea neînfricată.
Ochii îi coboară pe geanta din mâna mea și afișează o mină confuză.
— Ia-mă cu tine, îmi spune nonșalant, zâmbind într-un colț al gurii.
— Ești nebună! exclam. Nici măcar nu știi încotro mă îndrept.
— Nu-mi pasă! Oriunde e mai bine decât lângă ei.
Nu pot să o contrazic.
Oftând, îmi trec o mână prin păr și trec în viteză pe lângă aceasta.
— Vii sau ce? îi strig peste umăr, conștientă de urmări.
Notă: Well, pentru moment mă voi opri aici cu scrisul. Nu, nu iau o pauză, mai ales când au mai rămas doar vreo 10 capitole până la marele final. Ideea este așa, săptămâna care urmează voi fi plecată din țară, așa că se subînțelege totul. Probabil voi mai reveni până cel târziu marți cu un capitol la cartea nouă, "The Perfect Trap" și atât. Vă pup și ne auzim curând:*
De asemenea vă aștept și pe grupul de facebook pentru posibilele spoilere: https://www.facebook.com/groups/1740190859327698/