Singurul motiv pentru care am fost de acord să folosesc scaunul cu rotile, se datorează drumului anevoios pe care știam că o să-l avem de parcurs. Douăzeci de ore într-un avion nu sunt tocmai plăcute. Dar a meritat. Să-mi sprijin capul de umărul lui, a fost cea mai mișto experiență din toată călătoria.
Și totuși, poate că ar fi trebuit să o luăm pe Miriam cu noi. Nu știu cum va face față Eric la toate. Să aibă grijă de mine, să ne care bagajele, să se asigure că nu ne lipsește nimic și că toate sunt la locul lor.
Dumnezeule! Îl iubesc pe bărbatul ăsta!
— Do you... hablas español?*
Ruptă din gânduri, îmi răsucesc capul spre blondul din stânga mea, a cărei moacă arată de parcă are nevoie urgentă la baie.
— Poftim? Tipule, spaniola ta e mai ruginită decât engleza mea, îmi rostogolesc ochii, privind peste umărul său.
Sper ca Eric să se întoarcă cât mai repede posibil.
Cu un zâmbet tâmp, același băiat, nu cu mult peste vârsta mea, începe să chicotească, reușind doar să mă calce pe coadă.
— Deci, nici tu nu ești de-a locului, constată, făcându-și de lucru cu căștile telefonului mobil.
— Nu, dar sunt sigură că spaniola mea e mai reușită decât a ta, îi dau peste nas.
— Marcus, îmi pare bine de cunoștință, îmi întinde voios o mână, la care mă zgâiesc mai mult decât e cazul.
Sunt într-un scaun cu rotile, la ieșirea din aeroport, așteptându-mi avocatul. Și totuși, tipului din fața mea nu pare să-i pese prea mult de condiția mea fizică. Poate că am judecat greșit situația.
— Eric, îmi pare bine de cunoștință.
Clipesc mărunt, mutându-mi atenția pe bărbatul frumos din spatele blondului, a cărei mină nu este cea mai fericită. Îmi prefac o tuse, mascând chicotele care amenință să dea pe afară. Nu credeam că voi avea vreodată ocazia să-l văd pe Eric gelos.
Marcus în schimb, nu pare intimidat de vocea groasă a celui din spatele său, drept dovadă, schițează un zâmbet șters, întorcându-se cu fața spre șaten.
— Îmi pare rău dacă am deranjat, se scuză Marcus. Ai o soră foarte frumoasă.
— Soră?! întreb eu.
Izbucnesc instant în hohote, alimentând starea de spirit a lui Eric. Fața i s-a colorat în verde și mă tem că o să explodeze din moment în moment. Dacă aș fi avut aparatul foto la îndemână, l-aș fi pozat din toate unghiurile. Expresia lui este prețioasă.
Același blond, îmi aruncă o privire confuză peste umăr, pesemne întrebându-se unde a aterizat.
— Uite, Marcus, mormăie Eric cu maxilarul încleștat, apreciem complimentul, dar domnișoara nu este sora mea.
Nu-i ia mai mult de câteva secunde pentru a face legătura. Stânjenit, se scarpină în ceafă și rostește pe același ton jucăuș de mai devreme:
— În acest caz, ești un tip norocos, îi aruncă lui Eric, lăsându-mă cu gura căscată.
La propriu.
Îl urmărim amândoi cu privirea până dispare din raza noastră vizuală, apoi Eric adaugă ceva ce nu credeam că o să aud prea repede.
— Da, sunt.
Mândră, îl privesc cu ochii strălucind ca două beculețe în seara de Crăciun, ca mai apoi să ne tragem într-un colț ceva mai ferit, în așteptarea taxiului pe care tot el l-a comandat în engleză.
— Știi, încep să mă întreb. Chiar semănăm?
Din păcate, Eric nu pare să guste din glumița mea așa cum ar trebui, însă asta este ocazia perfectă de a-i reaminti că, asemeni lui Marcus, și el mi-a spus cândva că nu mă poate vedea decât ca pe surioara lui mai mică. Și din amintiri, știu că a fost o lovitură sub centură.
— Știu ce faci, Holli. Crede-mă, nu ține, replică cu un zâmbet în colțul gurii, iar eu pufnesc disprețuitor.
— Bine că le știi tu pe toate.
Jumătate de oră mai târziu, urcăm cu liftul la etajul cinci al hotelului unde suntem cazați, încă bulversată de imaginea de ansamblu.
— Cred că te-au costat o avere, mormăi cu jumătate de gură.
Din spate, își așează palmele pe umerii mei și îmi șoptește la ureche:
— La ce bun banii dacă nu ajung niciodată să-i cheltui? Și apoi, nici nu știu ultima oară când am fost într-un concediu adevărat.
— Mă simt jicnită. Credeam că totul este pentru mine, îl tachinez, lăsându-mi capul pe spate pentru a-l putea privi direct în ochi.
— Să spunem că tu faci ca toate astea să merite, îmi face scurt cu ochiul, tocmai când liftul se oprește și trebuie să ieșim din el.
Din spatele nostru, unul dintre angajați ne aduce bagajele, înmânându-i lui Eric o cartelă electronică.
Era de așteptat că voi ajunge să-mi împart camera cu el, având în vedere situația mea, dar chiar și așa, nu pot să ignor fluturii din stomac și inima care îmi bate nebunește.
— Wow! exclam de îndată ce ne aflăm înăuntru, vrăjită. Nu credeam că există așa ceva.
— Stai să vezi priveliștea de pe balcon, îmi spune, indicându-i valetului unde să ne lase gențile.
Mânată de instinct, îmi manevrez singură scaunul, înaintând și scoțând câte un icnet de fiecare dată când ochii mei dau de ceva care să le placă.
Mai mult ca sigur asta nu este doar o cameră obișnuită de hotel. Pare un apartament în toată regula. Televizorul prins de perete este mai mare și decât cel din sufrageria lui Eric, o canapea din piele maro, mini-barul, draperiile scumpe la prima vedere, aranjamentele și patul matrimonial care îmi dă câteva idei, dar pe care știu că nu vom ajunge să-l folosim.
Tentată, mă apropii de ușile din sticlă, făcându-mi o idee despre cum se vede totul în bătaia brizei mării.
— Deci, ce părere ai?
— Nu am cuvinte, replic sincer, revenind cu fața spre el.
Suntem doar noi doi. Nici nu am băgat de seamă când a plecat uscățivul roșcovan.
— Mi-e foame, adaug tot eu, și pe bună dreptate.
— Având în vedere că o să se întunece în scurt timp, ce-ai spune dacă am merge să luăm cina și mâine ne mutăm pe plajă?
— Este o idee fantastică. Dar, și fac o scurtă pauză, coborând privirea la treningul de pe mine, nu ar trebui să mă schimb mai întâi?
— Sunt sigur că Helen ți-a pus și o rochiță în bagaj, trebuie doar să o găsim, mormăie, cu mâinile în șold. Însă nu știu și cum vei reuși să o îmbraci de una singură.
— Ajută-mă să ajung la pat și de acolo o rezolv eu, spun îmbujorată, blestemându-mă în gând pentru faptul că emoțiile mă trădează.
— Ești sigură? își arcuiește criptic o sprânceană.
— Sigură.
Atent din cale afară, Eric mă ridică din scaun și mă așează pe dunga patului, apoi caută el rochia pentru mine, oferindu-mi intimitatea de care am nevoie.
Adevărul este, am mințit. În ciuda a ceea ce i-am spus lui Miriam, simt curenții electrici traversându-mi mușchii atunci când facem exercițiile împreună. Nu am spus nimănui despre asta din cauza fricii. Dacă totul este în capul meu și, de fapt, nu este nimic acolo?
Îmi trag singură o palmă mintală și, cu mișcări stângace, îmi trag bluza peste cap, apoi mă descotorosesc de pantaloni, în tot acest timp, auzindu-l pe Eric vociferând dincolo de ușă, dorind să se asigure că sunt în regulă și că pot să duc de una singură sarcina la capăt.
Mai târziu decât am plănuit, sunt îmbrăcată și pieptănată, iar Eric arată ca prințul din poveste.
— Știi că puteam comanda în cameră, nu-i așa? spun cât pentru mine.
— Știu. Dar nu ar mai fi fost la fel. Ești în Ibiza, Holli. Profită de asta.
Bine de știut.
*
Bun! Inițial am spus că acest capitol va fi "cireașa de pe tort" dar nu am luat în calcul numărul de cuvinte al capitolelor. După cum unele dintre voi ați observat deja, numărul maxim de cuvinte pentru mine e de 1700, știu, puțin în comparație cu alte scriitoare, dar asta sunt eu. Acum, pentru că ceea ce urmează ar fi depășit aceste 1700 de cuvinte, implicit, m-ar fi deranjat pe mine vizual, m-am oprit cu capitolul aici. Și, "cireașa" o va reprezenta capitolul 27. Nu vă gândiți la prostii, Holli este încă într-o stare delicată, dar, cu ajutorul lui Eric, nici nu veți observa diferența. Ca să înțelegeți mai bine, nu vă rămâne decât să aveți răbdare și să vă bucurați de ceea ce urmează. V-am pupat:*