Cu privirea fixată la șosea și mâinile pe volan, Eric pare extrem de relaxat, în vreme ce eu mai am puțin și mă arunc singură din mașina acestuia. Emoționată, îmi frământ mâinile în poală, molestându-mi buzele și foindu-mă în scaunul meu.
— Liniștește-te, totul va fi bine.
Mă întorc cu fața spre el, analizându-l minuțios. Deși nu este pentru prima oară când îl văd îmbrăcat la patru ace, costumul pe care îl poartă astăzi îi vine ca turnat, făcându-l și mai arătos decât este. Cămașa albă, apretată, este ca o bijuterie, iar papionul este cireașa de pe tort. Dacă pentru Eric este doar o altă întrunire de afaceri, eu mă simt de parcă sunt condusă la bal de cel mai frumos bărbat de pe planetă. Și având în vedere că mi-am ratat balul de anul acesta, o să continui să-mi spun că cineva acolo sus și-a adus aminte și de mine.
— Tot mai crezi că a fost idee bună să mă iei cu tine?
Buzele îi iau forma unui zâmbet ștrengăresc, iar privirea scurtă pe care mi-o aruncă îmi întunecă de tot judecata.
— Cel mai rău lucru pe care îl poți face, este să provoci un incendiu.
Un zâmbet drăcesc îmi curbează și mie buzele, iar Eric mi-o ia înainte.
— Te rog, nu te juca cu focul.
Zâmbetul mi se lărgește, luând afirmația lui ca pe o invitație la un joc periculos.
— Știi ce vreau să spun, adaugă, de parcă aș fi înțeles totul pe dos.
Când am devenit atât de previzibilă?
Pentru tot restul drumului, prefer să păstrez tăcerea, gândindu-mă la cum va decurge totul. Și pentru că degetele mă mănâncă al naibii de tare, încep să-mi fac de lucru cu radioul mașinii, cu toate că nu am nici cea mai mică idee despre cum ar trebui să funcționeze drăcovenia asta.
— Las-o să cânte.
Alegerea lui Eric mi se pare de-a dreptul hilară. Fără prea multe comentarii, îmi retrag mâna, răsucindu-mă cu totul spre el.
— Serios? Thalia? nu mă pot abține să nu deschid subiectul, intrigată.
— Dacă nu mă înșel, este nouă, ridică din umeri, la fel de nonșalant.
— Nu știam că-ți place genul ăsta de muzică.
— Nu știi multe despre mine, mă atenționează, stârnindu-mi și mai mult curiozitatea.
Fără prea mult chef, decid să o las baltă; pentru moment.
Nu-mi dau seama ce se întâmplă, decât atunci când Eric oprește mașina și observ mașinile parcate în coloană.
— Am ajuns?
— Întocmai, spune încântat, decuplându-și centura.
Cu ochii măriți, îl urmăresc cum coboară din mașină, ca mai apoi să o ocolească și să-mi deschidă și mie portiera.
— Gentleman până la capăt, punctez, aranjându-mi rochia și, ajutată de el, cobor din bolid, atentă să nu fac vreo gafă.
Luminile de la intrare și personalul, sunt parcă desprinse din filme, cu excepția unei persoane în parte pe care nu mă așteptam să o întâlnesc aici astă-seară.
— Sebas!
— M-am gândit că prezența lui aici o să-ți dea mai multă încredere, intervine și Eric, fără să-mi dea drumul la braț.
— Mulțumesc, șoptesc recunoscătoare.
Cu ei doi lângă mine, nu are ce să meargă prost. Cel puțin, așa sper.
Evident, socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, dacă este să mă iau după unul dintre proverbele lui Helen. Nici bine nu trec de ușile batante, și sunt luată cu asalt de privirile iscoditoare a celor din jur, în special, a tuturor femeilor.
Locul, nu este vreun restaurant de fițe, ci pare mai mult recepția clădirii respective. Aranjată corespunzător, cu o scenă în centru, barul suedez într-o parte și decorațiunile potrivite, este — totuși — ceva nou și fascinant pentru mine.
— Îmi place!
Deși eu sunt cea care ar fi trebuit să zică asta, vocea este a unuia dintre bărbații care se apropie de noi cu pași mari.
— Alex!
— Sunt flatat, execută o plecăciune în fața mea, dedicându-mi și un zâmbet pe măsură. Nu credeam că o să-mi reții numele atât de ușor.
Tusea lui Eric ne atrage atenția amândurora, iar eu încep să-mi griji.
— Ești bine? îl întreb prima.
— Sunt bine. Cred că este o alergie mai veche, mormăie, fixându-și prietenul.
Am zis ceva greșit?
După un schimb de replici între cei trei, dialog din care nu am înțeles o boabă, Eric îmi indică un loc în care să-l aștept, asta până ce el își rezolvă o parte din treburi. Să-l văd învârtindu-se precum un titirez, de la un grup la altul, mă obosește vizibil.
— Trebuie să învețe să se relaxeze.
Tresar cu Alex în drepta mea, însă nu pot să nu-i dau dreptate.
— Dintotdeauna a fost așa? vreau să știu, acceptându-i paharul de șampanie pe care mi-l oferă.
— Nu chiar, replică jucăuș. Înainte să iasă din facultate, era sărit de pe fix. Nu era seară în care să nu ieșim cu băieții. Este așa din cauza bătrânului Segal.
— Tatăl lui?
— Nu, bunicul lui, continuă Alex, imitând un tremur.
— Atât de rău este? întreb amuzată.
— Rău? Nu. Insuportabil, da. De mic a început să-i împuie capul lui Eric cu tot felul de prostii, despre cum trebuie să se comporte un gentleman și tot felul de reguli idioate.
— Să fii un gentleman este un lucru rău? îmi arcuiesc intrigată o sprânceană.
— Bineînțeles că nu. Dar este atunci când te ghidezi după un set de reguli inventate de un moș senil, în grațiile căruia nu intră nimeni, niciodată. La fel ca și Eric, și tatăl lui, a fost nevoit să îndure același regim comunist.
Beculețul din tărtăcuță mi se aprinde și o idee trăznită îmi traversează prin minte.
— Cât de senil?
— Să-mi fie frică? chicotește acesta, ochii căprui sclipindu-i complice.
— Ar trebui, surâd, fiind luată prin surprindere de gestul neconvențional a lui Eric.
— Nu ar trebui să începi să bei de pe acum, mă dojenește, pasându-i paharul înapoi la Alex.
— Oh! Haide! A fost doar o gură, mă bosumflu, și pe bună dreptate.
— Astăzi o gură, mâine un pahar, continuă cu cearta, cu Alex amuzându-se copios pe seama noastră.
— Mâine? Doar nu crezi că o să aștept până mâine să golesc paharul ăla, îi dau peste nas, deranjată de atitudinea lui.
— Haide! Nu este o idee bună să te las nesupravegheată.
Gestul lui de a mă prinde de încheietură și de a mă trage după el, mă scoate și mai tare din sărite.
— Parcă ți-am spus că nu sunt un obiect pe care să îl muți dintr-o parte în alta, mă opun vehement, refuzând să-i dau ascultare.
— Cine a spus ceva de mutat? își arcuiește una dintre sprâncene. Vreau să dansezi cu mine.
Izbucnesc în râs, ignorând privirile celor din jur.
— Ciudat mod de a invita o domnișoară la dans.
— Nu ar trebui să reprezinte o problemă atunci când domnișoara în cauză este partenera mea în această seară.
— Ai grijă, domnule Segal. Te joci cu focul.
— Și tu, domnișoară Summers, începi să ți-o iei în cap. Încep să regret că l-am lăsat pe Sebastian să te transforme, contraatacă, trăgându-mă în brațele sale.
Nici măcar nu știu când muzica a început să cânte, dar se pare că nu suntem singurii care au ocupat pista de dans. Însă, suntem singurii care arată de parcă sunt gata să se sfâșie unul pe celălalt.
— Care e problema ta? îl chestionez, potrivindu-mi palma micuță într-a lui.
— În momentul de față, tu ești problema mea.
Ochii de un verde crud trec prin mine, iar eu nu mă pot abține să nu-i arunc încă una dintre replicile mele usturătoare.
— Ciudat că nu ți-e jenă să tragi de o minoră în mijlocul unei gloate de oameni ai legii.
— Minoră? își arcuiește o sprânceană, așezându-și o mână pe spatele meu. În rochia asta, numai a minoră nu arăți.
— Și atunci, cum arăt? continui să-l provoc.
— Frumoasă, oftează, de parcă tocmai i s-ar fi luat o piatră de pe inimă.
— Doar atât?
— Ai grijă, Holli. Acum, tu ești cea care se joacă cu focul.
Deși nu am nicio idee despre cum ar trebui să dansez pe melodia pusă, mă lasă condusă de el, continuând cu tachinările.
— Uiți cu cine stai de vorbă, avocățelule.
— Iar tu, uiți cine te-a scos de după gratii.
— Chiar, de ce ai făcut-o? deschid într-un final și subiectul acesta.
— Ți-am spus deja, ridică din umeri.
— Iar eu, nu cred o boabă. Spune-mi, Eric, de ce? Te-am scuipat și lovit în aceeași seară. În locul tău, nu aș fi ridicat un deget să mă ajut.
— Pentru că așa am vrut, apasă cuvintele, trecându-și limba peste buze.
— Nu o să-mi spui, nu-i așa? mă declar înfrântă.
— Nu chiar, replică plin de el.
— Nici dacă te sărut?
Întrebarea mea îl ia prin surprindere, dar nu suficient încât să-l oprească din pașii de dans.
— Aici? În văzul tuturor?
Tonul răgușit îl dă de gol și abia acum îmi dau seama de un lucru.
— Ți-a plăcut? Nu-i așa? Ți-a plăcut să mă săruți. Și nu mă îndoiesc că nu a-i da înapoi dacă aș fi eu cea care repetă figura acum.
— Credeam că am stabilit deja asta, își drege glasul, fixându-și ochii pe buzele mele.
— Și atunci? De ce ți-e frică, domnule Segal? De gura lumii?
— Nu, Holli. Mă tem că odată ce se va întâmpla, nu o să mă mai opresc la un simplu sărut.
Oh!