Mentă. Alcool. Și un iz specific bărbătesc.
Acesta este singurul mod prin care aș putea descrie sărutul dintre mine și Eric.
Un sărut care m-a lăsat cu o dorință avidă de mai mult și două nopți nedormite.
— Holli! Ești atentă la mine?
Brusc, sunt împinsă cu brutalitate de pe norișorul meu pufos, trezindu-mă captivă între pereții camerei, și o Megan o cărei expresie spune multe.
— Scuze. Putem să o luăm de la capăt?
— Ce naiba e în neregulă cu tine? mă ia la bani mărunți, jucându-se cu scaunul rotativ al biroului meu.
Din poziția în care mă aflu, ridic nevinovată din umeri, zâmbind într-un colț al gurii.
— Dumnezeule! Te comporți de parcă ai fost sărutată de Jon Snow, nu de un muritor de rând.
— Pentru un muritor de rând, să știi că sărută al naibii de bine, chicotesc, aruncând cu o pernă în ea.
— Măcar acum știm un lucru, ridică la rându-i din umeri, zâmbind drăcește.
— Și anume?
— Tipul nu e gay.
Gay?! Nici vorbă de așa ceva. Și, și dacă ar fi fost, cred că l-aș fi convins să treacă în tabăra cealaltă.
— Putem relua?
Îi răspund printr-o înclinare a capului, amintindu-mi de adevăratul motiv pentru care ne pierdem ziua de duminică închise în cameră, departe de distracție.
— Ce spui atunci când îți dorești un lucru și după ce ți-a fost înmânat?
Asta chiar se întâmplă?
— Vreau și mersi?
După felul în care Megan își rostogolește ochii și pare că urmează să se bată singură cu cartea din mâinile ei, pot doar să presupun că nici de această dată nu am nimerit-o.
— Te rog și mulțumesc. Simplu ca bună ziua, nu-i așa? Nu înțeleg, de ce naiba te chinui să înveți prostiile astea? aruncă cartea pe pat, pesemne sătulă de stângăciile mele. Dacă nu ai făcut-o în timpul liceului, ce farmec mai are acum, când l-ai terminat?
Cumva, cuvintele șatenei mă pun la zid. Evident că are și ea dreptatea ei. Nu m-a interesat niciodată să fiu o persoană manierată, care să-și bea ceaiul la ora trei și să respecte un set de reguli idioate. Totuși, uită un mic detaliu. Megan știe deja ce facultate urmează să frecventeze, în vreme ce eu nici măcar nu m-am gândit la posibilitatea de a continua studiile.
— O ultimă dată, promit, flutur din gene, aplicând metoda binecunoscută "ochi de cățeluș".
— Care sunt regulile pe care trebuie să le urmezi atunci când iei masa? încearcă din nou.
Unu. Să nu verși cafea pe o rochie care te poate costa mai mult decât rinichii tăi.
*
Cobor din autobuz înjurând în barbă, pe motiv că tot drumul am fost nevoită să stau în picioare, din pricina unor bătrâni care, nu au făcut altceva decât să critice generația zilelor noastre.
De parcă ei nu și-au tras-o prin căpițe și lanuri de porumb la șaișpe' ani. Ce ipocriți!
Și motivul din cauza căruia am ajuns să merg cu autobuzul, din nou, se datorează sumei exorbitante pe care aș fi cheltuit-o săptămânal pe taxi.
Prima mea slujbă adevărată, și nu sunt plătită. Cum am ajuns în situația asta, nu știu.
De fapt, știu. Dar ăsta este un subiect pe care încerc să-l dau uitării.
— Arăți de parcă ai fost fugărită de un câine vagabond, mă ia Helen în derâdere, făcându-mi loc să intru.
Iritată, îmi las capul într-o parte și îmi trec degetele prin păr, răvășindu-l cu totul.
— Și acum? Acum arăt ca o divă? mă strâmb, încercând o poziție care o să mă lase cu o ruptură de coloană.
— Nu chiar. Dar ești într-o dispoziție foarte bună, iar asta nu poate decât să mă bucure.
Normal că sunt într-o dispoziție excelentă. Tot drumul nu am făcut altceva decât să mă gândesc la cum va decurge următoarea mea discuție cu Eric. Și, deși am un presentiment că nu va fi deloc ceea ce eu visez, speranța moarte ultima. Am ignorat chiar și cele treizeci de grade de afară, plus kilometrul parcurs pe jos, de la stație până la vilă.
Nu așa mă gândeam că îmi voi petrece vacanța de vară. Și totuși, iată-mă! Blocată în Chicago, când plănuiam să-mi iau în sfârșit tălpășița.
— Și, ai început?
Îmi așez geanta pe unul din scaunule din bucătărie, acceptând cu recunoștință paharul cu apă rece pe care Helen mi-l întinde.
— Ce anume? îmi arcuiesc intrigată o sprânceană.
— Ai început să răsfoiești cartea? mă fixează, nerăbdătoare.
— Poate, joc la cacealma.
— Sper că ai făcut-o, continuă, întorcându-se pe călcâie. Altfel nu știu cum o să-i faci față.
— Să-i fac față? Cui? întreb și mai curioasă, simțind că ceva miroase a putred.
Și nu vorbesc despre gunoiul din sacii menajeri.
— Eric? îmi încerc norocul, cu inima cât un purice.
— Eric nu o să fie prin preajmă săptămâna asta. Este plecat într-una dintre călătoriile sale de afaceri, așa cum îi place să le spună.
Îhm! Călătorie de afacere. Pe cine încearcă să păcălească?
Dacă mintea mea nu ar fi luat în calcul și această posibilitate, pe lângă cele nouăzeci și nouă de mii, probabil că paharul din mâna mea s-ar fi făcut țăndări deja. Și poate că sunt eu nebună, dar pot să jur că plecarea lui Eric are de-a face cu ceea ce s-a întâmplat vineri seară între noi.
Nemernicul! Mă acuză că nu știu să-mi gestionez probleme decât cu pumnii, iar el ce face?
Fuge cu prima cu prima ocazie ivită.
— Holli, mă asculți?
Îmi trag singură o palmă mintală, întorcându-mi atenția la Helen. Părul ușor cărunt îi este ridicat la spate, iar colțurile gurii îi sunt ridicat într-un zâmbet șters.
— Ce spuneai?
— Spuneam că, înainte să plece, Eric a avut grijă să-ți angajeze un profesor particular.
— A făcut ce?! mă răstesc enervată, abandonând paharul pe masă.
— Profesor particular, Holli. Este cineva care îți va preda câteva ore despre ce și cum ar trebui să te comporți în societate. Plus încă câteva pe care orice domnișoară de vârsta ta ar trebui să le știe.
— Ca de exemplu? replic în sictir, cu mâinile în sân.
— Ca de exemplu, încălțămintea ta.
Îmi cobor privirea la converși, fără să găsesc ceva nelalocul lui.
— Ce au converșii mei? mă revolt, supărată.
— Pe lângă faptul că sunt șterși pe alocuri, ai desenat cu pixul pe ei.
Flutur o mână, pesemne că nu sunt interesată de ceea ce are de spus. În plus, când am făcut-o, li s-a părut amuzant tuturor.
— Îți sugerez să nu mai pierzi vremea, domnișoară. Este deja aici. Te așteaptă.
— Cine mă așteaptă? repet prostită, și pe jumătate furioasă.
— Numele lui este Sebastian Manrique. Și nu rămâne loc de discuții. Asta este pentru ceea ce i-ai făcut domnișoarei Cassandra.
Dau să zic ceva, dar îmi amintesc de cei aproape două mii de euro cât a costat-o pe nesuferită rochia, și nu-mi rămâne decât să-mi înghit frustrările.
Mă îndrept spre sufragerie cu pași mărunți, înjurând și blestemând. Pe lângă că am acceptat să mi se bage pe gât o carte despre bunele maniere, acum trebuie să-l suport și pe unul care le predă. Cu mâinile în buzunarele de la spate a pantalonilor, mă înființez în cameră, găsindu-l lipit de fereastră, cu o ceașcă de porțelan în mâinile exagerat de mari.
Din profil, arată ca o matahală ce mă vă rupe în două la prima greșeală executată.
Unde naiba ești, Eric Segal?