— De unde era să știu că rochia spălăcitei costă mai mult decât dacă mi-aș dona ambii rinichi?
— Holli! mă atenționează Helen, lovindu-mă peste degete cu lingura din lemn. Înainte de orice, domnișoara Cassandra nu este o spălăcită.
— Și nici domnișoară nu mai este, mormăi în barbă, alegându-mă cu încă o privire dojenitoare din partea femeii.
— Să nu încerci să mă păcălești, își flutură amenințător indexul în aer. Știu că ai făcut-o intenționat.
— Nu a fost așa, încerc să mă apăr. A fost un accident.
— Poate că dacă m-aș fi născut alaltăieri, te-aș fi crezut. Dar nu ai nicio șansă. Scuipă tot, se repede la mine, cu mâinile în șold.
— Bine, poate că a fost intenționat. Doar doar puțin, spun cât pentru mine. Este vina ei! Dacă nu încerca să mă facă de râs, nu s-ar fi întâmplat nimic.
— Să te facă de râs? Cu ce?
Îmi fixez privirea în ochii căprui a lui Helen, în căutarea unui punct de sprijin, dar nu pare că vrea să-mi facă treaba mai ușoară.
— Toată discuția despre ce facultate vreau să urmez și așa mai departe, mă explic, fluturând o mână.
— Asta este scuza ta? Femeia te-a întrebat ce facultate vrei să urmezi și tu îi arunci cafeaua în față?
— Nu a fost în față, o corectez. Dacă aș fi făcut asta, cred că eram moartă deja.
— Holli, oftează Helen, așezându-se pe scaunul din fața mea. Nu este deloc frumos ceea ce ai făcut. Ți s-a pus o întrebare și ai acționat fără să te gândești la consecințe. Fii sigură că nu o să scapi basma curată de această dată.
— Ce vrei să spui? îmi arcuiesc curioasă o sprânceană.
Însă răspunsul lui Helen rămâne suspendat undeva în aer, fiind că un Eric pus pe harță intră vijelios în bucătărie, ținta lui fiind, după cum se poate ghici, fața mea drăguță.
— Helen, lasă-ne singuri, mârâie printre dinți, fără să-și ia ochii de pe mine.
Dezamăgită, aceasta se ridică de la masă, fără cea mai mică intenție de a interveni.
Trădătoarea!
— Și acum, spune-mi, zăpăcito. Ce a fost în capul tău, hm? îmi prinde o șuviță între degete, trăgând ușor.
— Dă-mi drumul! îl lovesc înapoi peste ele, în secunda imediat următoare, trezindu-mă prinsă de bărbie.
— Uită-te la mine, Holli! Și așa mi-am pierdut orice fărâmă de răbdare. De ce i-ai distrus rochia?
— A fost un accident, bine? îi servesc și lui aceeași poezie.
— Nu te cred, clatină din cap, întărind strânsoarea. Ai făcut-o pentru că te-am refuzat zilele trecute?
Atât i-a fost!
Mă retrag nervoasă în spate, ferindu-mă din mâinile lui, simțind cum sângele îmi clocotește în vene la foc încins.
— Cine te crezi, Eric Segal? Buricul pământului? sar în picioare, pregătită să dau cu el de pământ. Am înțeles că ceea ce ți-am cerut a fost prostie. Și, te asigur, nu o să mai aduc niciodată vorba despre așa ceva. Dar acum, să mă acuzi de ceva total neadevărat, asta e mârșăvie la drumul mare. Cer să mi se aducă un avocat.
— Eu sunt avocatul tău, răzgâiato, ridică tonul cu o octavă, fără să se clintească din loc.
— Ce, ce fel de avocat mai ești și tu? gesticulez nervoasă. În loc să mă absolvi de acuze, tu ești cel care mi le pune în cârcă.
— Absolv? Ăsta e un cuvânt nou? replică în batjocură.
Fără să mă gândesc de două ori înainte, mă trezesc cu mâna în aer, pregătită să-l lovesc. Dar, contrar așteptărilor, încheietura mâinii îmi este prinsă la jumătatea drumului, semn că lovitura de data trecută l-a pus în gardă.
— Nu și de data asta!
Ochii îi scânteiază puternic și pot să jur să îi simt respirația pe buze.
— Așa știi tu să rezolvi lucrurile? Cu pumnii?
— Și cu dinții, replic în zeflemea, amintindu-mi de episodul cu Ray.
— Observ, își arcuiește una dintre sprâncene, coborând cu privirea puțin mai jos.
Înghit în sec, încercând să-mi controlez bătăile inimii și respirația. În același timp, observ că și pieptul lui se mișcă cu o viteză nebună, semn că nu doar eu sunt într-o stare deplorabilă.
Îmi dă drumul înainte să i-o cer, trecându-și mâinile prin păr în mod repetat.
— Voi pleca acum, bombăne, scăpând de cravată. Trebuie să o conduc pe Cassandra înapoi la hotel. Dar tu, Holli, vei rămâne aici și vei strânge tot dezastrul creat. Fără ajutorul lui Helen, ține să precizeze. Și nu care cumva să pleci înainte ca eu să mă întorc. Discuția noastră nu se încheie aici.
Se răsucește pe călcâie și pleacă, lăsându-mă cu ochii în soare și o dorință ciudată de a fi sărutată de către el. Tocmai când i-am spus că nu mai vreau asta.
— Cum se face că eu nu am niciodată nimic de spus? replic ofticată, lovind piciorul scaunului din lemn.
Îmi petrec următoarele trei ore spălând și ștergând, sub supravegherea lui Helen.
— Trebuie să spun, nu l-am văzut niciodată mai nervos de atât.
O ignor, pe motiv că nici măcar nu s-a deranjat să-mi sară în apărare atunci când băiatul ei mai avea puțin și își scotea colții la mine.
— Înțeleg, ești supărată pe mine.
Tot nimic.
— Știi, Holli, când ai intrat prima oară pe ușa aia, am văzut în tine o tânără domnișoară frumoasă, integră, inteligentă, pregătită să țină piept cu o lume întreagă.
— Și acum? nu mă pot abține să nu întreb.
— Nimic nu s-a schimbat, chicotește, împingându-mi, deloc subtil, cartea sub nas. Ai spus că te-a deranjat ceea ce Cassandra ți-a spus. De tine depinde dacă vrei să o faci să-și schimbe părerea. Ar fi păcat să-ți irosești întreg potențialul.
— Eric te-a pus?
— Nici vorbă. În ceea ce-l privește, a renunțat să încerce să te convingă de ceva în care tu personal nu crezi.
— Foarte bine, conchid.
— Și nu ar fi frumos să-i dovedești că se înșeală?
Cumva, cuvintele lui Helen capătă un alt sens în mintea mea bolnavă, scenarii care mai de care mai trăsnite.
Dacă Eric m-a refuzat pentru că, aparent, el crede că sunt o cauză pierdută, ce ar fi să schimb asta?
Dar înainte, trebuie să trec de următoarea noastră discuție. În caz contrar, adio paiete și ore de ceai.