Capitolul patru
,, Trecut ce nu trece"
,,Aripile lipite, eram un lucru rupt
Aveam o voce, aveam o voce,
dar nu puteam cânta."
,,Îmi strâng brațele în jurul trupului meu tremurând și îmi sprijin capul de genunchi, lăsând libere suspine adânci. Fața parcă-mi arde, iar lacrimile ce alunecă necontenit pe obrajii mei ce au prins o culoare purpurie îmi fac durerea mai usturătoare. Pieptul mi se ridică și coboară greu, ca într-un ritm cavernos, vrând să arate că ultimele mele clipe de viață sunt aproape, că firul destinului se oprește aici pentru mine...
— Ți-am pus lumea la picioare, Amadora, îl aud din nou țipând și încerc să mă fac mai mică în colțul în care m-a aruncat fără vreo remușcare, te-am tratat ca pe o regină, în ciuda comportamentului tău, în ciuda faptului că ai fost doar o unealtă, continuă să țipe, iar inima stă să îmi iasă din piept din cauza fricii. Dar am greșit, iar situația asta se va schimba de acum înainte!
Îi simt palmele cuprinzându-mi umerii și mă ridică asemenea unei păpuși de la sol, chiar dacă picioarele îmi tremură tangibil. Îmi aduce chipul la același nivel cu al său și îmi prinde maxilarul cu mâna sa, strângând cu putere și mă forțează să-l privesc în ochii săi demonici.
Până să apuc să realizez, palma sa mare face contact cu unul dintre obrajii mei și simt cum cedez sub presiunea loviturii, căzând fără vlagă pe podeaua rece. Trupul îmi este manevrat cu vivacitate ca cel al unei marionete fără de viață și ajung din nou pe picioarele mele, dar susținută de brațele sale de parcă aș cântări cât un fulg.
O a doua palmă mă face să gem dureros, iar lichidul cald, vital vieții, începe să se prelingă ușor din buza mea, de-a lungul bărbiei, căzând pe podea, locul pe care, până în urmă cu câteva secunde, zăceam, așteptându-mi sfârșitul. Prefer să mor decât să mai trăiesc alături de acest monstru cu chip de om ce îmi face fiecare zi un iad. Un iad ce mi-a măcinat fiecare părticică a sufletului și a trupului, lăsând în urma lui un corp lipsit de speranță, neputincios, cu zeci de cicatrici.
— Oprește-te, șoptesc înainte să fac contact dur podeaua, iar capul meu să se lovească de ea, provocându-mi gemete îndurerate.
Pleoapele mi se închid, dar înainte ca toate simțurile să-mi piară, îl văd. Îl văd stând în fața mea, cu aceeași expresie dură pe chip, dar ceva pare schimbat. O urmă de compasiune și durere pare să încerce să îi îmblânzească figura demonică, dar rămâne în aceeași poziție, privindu-mă cum îmi dau ultima suflare..."
Mă trezesc speriată, cu lacrimi șiroind pe față și cu trupul zbătându-se în spasme ale groazei. Îmi trec palmele prin păr și încerc să îmi reglez respirația accelerată. Mă ridic din pat și mă apropii cu rapiditate de fereastra din camera mea, deschizând-o larg și lăsându-mi plămânii să se bucure de aerul rece și curat al nopții de mai. Inspir cu nesaț și îmi închid ochii cu un oftat spășit și obosit.
Seară de seară, același coșmar m-a bântuit, dar de când m-am întors în Italia părea să fi încetat. Momentul în care am crezut că totul pentru mine s-a sfârșit, ca a venit momentul eliberării mele și că, în sfârșit, voi putea merge într-un loc mai bun, dar nu a fost așa. M-am trezit după două săptămâni la spital și cu mai multă durere în trup și suflet. Nu scăpasem de el, nu ajunsesem într-un loc mai bun și nici nu mă trezisem dintr-un coșmar urât, așa cum tot speram de când îl întâlnisem pentru prima dată.
Acea seară m-a marcat pentru totdeauna. Acea seară în care totul era deja la cote maxime, iar viața mea era ca într-un punct mort, nu mai rezistam, nu mai făceam față situației în care mă aflam. Ceea ce făcea Alessandro cu mine îmi secătuise orice urmă de viață din trup și am clacat. Am spart oglinda băii, dar până să apuc să folosesc unul dintre cioburi, în cameră au dat năvală cei doi bărbați ce stăteau non-stop în fața ușii de la camera mea, iar planul meu a eșuat lamentabil.
Nu am putut uita acele clipe de teroare și agonie niciodată și nu cred că voi fi vreodată capabilă să o fac. Coșmarul ce s-a reîntors să mă bântuie ca o fantomă; mi-a damnat nopțile, mi-a furat zeci de lacrimi, mi-a spulberat zeci de vise și mi-a creat și mai multă ură și teamă pentru bărbatul pe care, vrând să-l uit, l-am revăzut tot mereu. Același bărbat pentru care sufletul meu încă arde, pentru care inima mi se blochează doar la auzul numelui său.
Întunericul mă învăluie, iar ochii lui de un albastru înghețat îmi apar în minte, alături de ultimele cuvinte pe care le-a rostit în ziua în care mi-am recăpătat libertatea.
,,— Niciodată nu vei fi suficient de departe de mine, mia bella, oriunde în lume vei merge, voi fi lângă tine, căci trupul, inima și mintea ta îmi aparțin mie în totalitate. "
Cuvintele sale mi se învârt în minte ca un ecou de șoapte rostite pentru a fi auzite doar de mine, la fel ca cele din coșmarul ce a adus trecutul la viață. Trecutul pe care am vrut cu tot dinadinsul să îl las în urmă, să privesc în față, să îmi croiesc un nou destin, dar norocul n-a fost de partea mea, nici de această dată. Sunt sortită eșecului și pierzaniei, unei vieți trăite în trecut, trecut ce nu-mi dă voie să mă bucur de prezent.
M-am considerat curajoasă, alegând să dau singură piept cu lumea crudă, fugind atunci când neatenția bodyguarzilor și-a spus cuvântul, dar nu este așa. Nu sunt nici pe departe curajoasă, ci sunt o lașă deoarece nu las trecutul să fie trecut, nu las ușa prezentului să se deschidă pentru mine, dar, oricât am încercat, este în van. Sufletul parcă-mi este legat de amintiri și de tot ce a reprezentat viața mea alături de el. Mă simt prinsă fără scăpare într-o temniță a timpului, la marginea dintre ceea ce m-a distrus treptat și ceea ce mă va ajuta să revin la ce am fost odinioară.
꧁꧂
— Sunt atât de bucuroasă pentru tine, Ama, spune prietena mea, iar fericirea ei se resimte chiar și prin difuzorul telefonului, dar știi foarte bine cât de sceptică sunt în privința acestui servici al tău, continuă, iar eu aprob insesizabil din cap, aruncând paharul de cafea din plastic într-un coș de gunoi.
O înțeleg, ba chiar foarte bine. Nici eu nu privesc cu ochi buni telefonul pe care l-am primit acum două zile, după o săptămână de la așa-zisul interviu, iar faptul că aș putea fi recunoscută îmi alimentează frica, dar este singura mea opțiune, momentan. Deja am început să îmi caut un alt loc în care să mă angajez, dar singurul pe care l-am găsit disponibil este ca vânzătoare într-o librărie. Nu-mi displace acest post, din contră, îmi plac foarte mult cărțile, îmi place să-mi petrec timpul înconjurată de ele, dar salariul nu mi-ar ajunge nici pentru a plăti costurile creșei la care, de o zi, îl duc pe Moreno.
— Știu, cara mia, spun și oftez, dar trebuie să o fac, pentru el fac orice. O urmă de tristețe se resimte în vocea mea, atunci când îl menționez pe fiul meu și îmi aduc aminte de chipul său speriat la vederea locului ce îi va fi ca o a doua casă de azi înainte. Trebuie să închid, îi spun după alte câteva secunde, am ajuns. Te sun după ce termin.
Închid după ce ne luăm la revedere și după celebrul ,,ai grijă" cu care ne încheiem orice conversație și deschid ușa clădirii din fața mea, intrând și salutând din cap persoanele ce-mi ies în cale până la lift. Apăs butonul pentru etajul la care trebuie să ajung, iar în mai puțin de un minut aud sunetul ce mă anunță că mă aflu în locul dorit și pășesc afară, începând să merg către același birou de acum o săptămână.
Ajung în dreptul ușii și vreau să bat, dar mâna îmi rămâne suspendată în aer la auzul vocilor ce vin de după aceasta. Aud câteva sunete de pași și îmi dau seama că provin din același loc și intru brusc în panică. Îmi arunc privirea peste coridor și simt cum pulsul mi se mărește considerabil atunci când realizez că nu am unde să mă ascund. O iau înapoi pe coridor și mă ascund după peretele ce duce către aripa în care se află cei care se ocupă de imaginea publică a companiei, astfel încât să pot vedea persoana ce se afla alături de Fabiola în birou, chiar dacă am o vagă bănuială.
Pașii se aud tot mai aproape, iar atunci când iese de pe coridor, luând-o spre dreapta pentru a ajunge la ascensor îmi dau seama că am intuit bine. Sabrina pășește cu aceeași alură de regină și cu aceeași expresie binevoitoare pe chip, având un zâmbet larg pe chip. Cine ar vedea-o ar crede că este o persoană minunată, bună la suflet și care ar ajuta pe oricine, dar aparențele sunt înșelătoare. În schimb, nu este nici pe departe ceea ce pare, la fel ca și prietena sa la care tocmai fusese în vizită, căci în interes de serviciu nu are cum. Nu i-a plăcut niciodată să muncească sau să se implice în afacerile familiei, spre deosebire de cea cu care împarte o prietenie de-o viață, dar această deosebire de caracter dintre ele nu le-a putut despărți. Nu când Sabrina are o pasiune încă din copilărie pentru Aldo, fratele Fabiolei, iar dorința de bani și dragostea pentru lucrurile cât mai scumpe arde în sufletul amândurora.
——————————————————
Mia bella= frumoasa mea
Cara mia= draga mea
N/A: Ce părere aveți despre capitol?