Viața este alcătuită, asemenea unui joc de domino, din mai multe piese. Fiecare părticică este legată de celelalte. E suficient ca una să cadă pentru a le dărâmă pe toate.
Avem dreptul de a ne construi viața așa cum vrem. Putem să o clădim pe minciuni si secrete sau pe o bază frumoasă, trainică. Deciziile ne aparțin întru totul, noi facem regulile jocului si tot noi suntem cei care trebuie să le respecte și să suporte consecințele. Putem să construim un castel înalt, falnic, împrejmuit de niște ziduri groase care să ne apere de curioșii ce vor să se infiltreze în împărăția noastră, dar dacă fundația este șubredă, turnurile spectaculoase ce se înalță grandios spre cer se vor prăbuși.
Oamenii preferă să vadă urâtul în ceilalți, îl caută cu disperare în fiecare persoană, iar atunci când îl descoperă se concentrează doar asupra lui și uită de bine și de frumos. În viață, oamenii te vor judecă după eșecuri, nu după reușite, căci fiecărui îi place să creadă că este mai bun decât celălalt. Unii dintre noi nu realizăm acest lucru decât foarte târziu, unii niciodată, iar alții par a ști lucrurile acestea din totdeauna.
Dylan se încadrează în ultima categorie de oameni. Lui îi este foarte ușor să țină tot urâtul din viața lui ascuns bine, undeva în spatele unei fațete dure, frumoase și să lase tuturor impresia că nu a cunoscut vreodată durerea. Nu deschide poarta castelului său aproape nimănui. Pe mine m-a lăsat să intru. Mi-a prezentat grădinile negre și m-a făcut să înțeleg că și cei mai puternici oameni sunt, în esență, la fel de sensibili ca ceilalți.
Îmi dau seama că această confesiune a lui reprezintă unul dintre cele mai mari compromisuri pe care le-ar putea face. Nu este ușor, mai ales pentru o persoană ce nu acceptă mila, ba chiar o detestă, să prezinte o parte mai puțin drăguță a propriei vieți. Oricine își poate da seama că ceea ce simte nu este plăcut, chiar dacă el încearcă să mascheze acest lucru în spatele unui zâmbet.
Îl privesc din nou. Stă comod pe scaunul șoferului și fredonează versurile melodiei ce se aude la radio. Pare bine, relaxat. Asta nu înseamnă că se simte așa.
Cu aproximativ treizeci de minute în urmă, același băiat mă privea trist și îmi prezenta o parte din trecutul pe care a tot încercat să îl ţină departe de mine.
Pe lângă alte lucruri, am aflat că prietenia lui cu Tina a fost de lungă durată și că s-a sfârșit la fel de brusc cum a început. Ea și verișorul lui Dylan au o relație, încă de înainte de a începe liceul. Toată lumea se așteaptă ca ei să se căsătorească. Ceva îmi spune, totuși, că lucrul acesta nu se va întâmpla. Frumoasa domnișoară nu a fost niciodată genul de fată cuminte căreia să îi pui un inel pe deget și să o legi de tine pentru totdeauna, iar partenerul ei pare conștient de acest lucru. Fata i-a fost infidelă în repetate rânduri și el știe foarte bine acest lucru .
Tina și iubitul meu au avut ceva ce Dylan a numit "aventură", dar eu cred că a fost mai mult de atât. Legătura lor nu s-a bazat doar pe sex, așa cum insinuă el. Faptul că în timpul escapadei lor au făcut o oprire la un salon de tatuaje pentru a-și desena veșnic pe piele unul inițialele celuilalt întărește lucrurile pe care le cred.
Am sperat, până când cuvintele i-au părăsit buzele și poate chiar și puțin după, că Tina doar a încercat să se joace cu mintea și nervii mei, că m-a mințit. Dylan mi-a mărturisit că a avut tatuate pe degete literele cu care încep numele frumoasei fete. A ales să le acopere, de îndată de a ajuns înapoi în oraș și au dat totul uitării. Nu au rămas prieteni.
Tina a avut de ales să se întoarcă în brațele celui ce i-a acceptat orice și i-a oferit iubire necondiționată.
— Nu mă privi de parcă aș fi un caz social! îmi cere, pe un ton aspru.
Nici nu mi-am dat seama că îl țintuiesc cu privirea, până în clipa în care m-a atenționat că o fac. Pentru a fi sigură că nu mă mai holbez la el, mă uit pe geam. Trecem pe lângă clădiri mai mult sau mai puțin moderne. Le lăsăm pe toate în urmă, dispar din artia mea vizuală, de parcă nici nu au existat. Mi-aș dori să pot trece cu aceeași rapiditate și peste anumite lucruri din viața mea.
— Ar fi drăguț dacă ai spune ceva.
Ar fi foarte drăguț dacă aș avea ce să spun. Am impresia că mă aflu pe marginea unei prăpastii și îmi e frică să nu cad. Credeam că îmi va fi mai ușor să îl înțeleg dacă aflu totul despre el. Lucrurile nu au stau deloc așa. Amintirile lui nu au umplut golul dintre noi, așa cum am sperat eu că vor face, ci l-au adâncit.
Cu cât încerc mai tare să îl apropii, cu atât pare că îl îndepărtez mai mult.
— Ce vreme frumoasă! este singurul lucru pe care reușesc să îl mormăi.
Afirmația mea îl face să râdă.
Afară nu este, nici pe departe, frumos. Plouă îngrozitor, aproape torențial, cu fulgere și tunete.
— O, da, Abygail! Este superb afară! Mă face să îmi doresc să nu mai cobor vreodată din mașina asta! sarcasmul din glasul poate fi simțit cu ușurință.
Nu neg faptul că sunt oarecum deranjată că mă ia peste picior, dar mă bucur că zâmbește.
Imediat după ce a hotărât că e timpul să încheie seria de confesiuni făcute, mi-a propus să plecăm. Nu am avut nimic de obiectat, căci, oricum, trebuia să o facem. Hotărârea lui m-a făcut, totuși, să mă întreb dacă nu cumva încercă să fugă de amintirile din casă.
— Vrei să încercăm să gătim noi ceva în seara asta sau să ne oprim și să mâncăm la restaurant? mă întreabă, privind încruntat șirul de mașini ce se întinde în fața noastră, atunci când ne oprim la unul din semafoare.
Nu cred că aș putea mânca ceva prea curând. Stomacul îmi este plin.
— Mi-ar face mare plăcere să îți pregătesc eu ceva de mâncare. Așa m-aș putea revanșa pentru toate diminețile în care tu mi-ai gătit, îi spun, pe un ton dulce.
Imi așez mâna peste cea pe care el o ține pe schimbătorul de viteze.
Atingerea degetelor mele îl face să tresară ușor. Nu îmi înlătură mâna și nici nu o retrage pe a lui.
— Nu trebuie să te revanșezi pentru nimic, micuțo. Ai făcut tu altele mai bune!
Mă ciupește de nas, folosindu-se de degetele de la mâna ce i-a rămas liberă. Acum eu sunt cea care zâmbește. O fac din toată inima. Dacă ar fi să judec după acest gest și după privirea lui, aș spune că Dylan cel jucăuș încearcă să iasă la iveală. Sunt aici, pregătită să îl întâmpin cu brațele deschise.
— Trebuie să oprim la un magazin și să cumpărăm câte ceva. Mi-ar face mare plăcere să te văd foindu-te prin bucătărie acoperită doar de materialul subțire al unui șorț.
În încercarea de a părea ofuscată, îmi dau ochii peste cap. Adevărul este că nu sunt deloc deranjată de cele spuse de el. Mi-l imaginez stând la masă, pe scaun, fumând și urmărindu-mă cu ochi lacomi.
— Îmi cer scuze! șoptesc, înghițind în sec.
— Poftim?
— Îmi cer scuze pentru ceea ce ți-am făcut. Nu trebuia să te pun să răscolești trecutul. Crede-mă, nu am intenționat să îți fac rău! Eram doar curioasă ce încerci să îmi ascunzi...
Vocea mi se frânge după fiecare cuvânt pe care îl rostesc, ajungând, într-un final, să fie mai mult o șoaptă stinsă.
— Asta e magia fructului interzis, iubito! Te atrage, te farmecă, te face să depășești orice limită pentru a-l putea avea, pentru a-i cunoaște gustul.
Aprob ușor din cap cele spuse de el, deși sunt conștientă că nu mă poate vedea. Nu reușesc să mormăi un „da".
— Răscolitul trecutului nu ar trebui să te îngrijoreze prea tare. Ai primit doar o mică parte din ce ți-ai dorit, doar cât am fost eu dispus să îți ofer.
Se întoarce cu fața spre mine și mă privește, pentru doar o secundă, cu zâmbetul pe buze.
— Credeam că tu, mai bine decât oricine, știi că nu sunt genul de om care să se lase prostit de vorbe dulci sau rugăminți fierbinți. Am un caracter tare, Abygail! Nu pot și nici nu îmi doresc să schimb acest lucru. Sunt obișnuit de mic copil ca oamenii să facă ce vreau eu. Îmi place asta! Astăzi, ai obținut ce ai vrut pentru că eu am vrut asta, nu pentru că tu m-ai determinat să o fac.
Cuvintele lui aspre mă lovesc în inimă.
— Ai dreptate! Îmi pare rău că în mintea mea imaginea ta de băiat rău a fost estompată de sentimentele pe care ți le port. Oamenii nu se schimbă niciodată, noi îi vedem diferit. Mare păcat că eu uit asta.
Degetele i se încleştează pe volanul mașinii. Îl urmăresc cum își mușcă buzele. Se abține cu greu din a-mi spune ceva.
— Am, totuși, o scuză, se spune că unele persoane se schimbă atunci când se îndrăgostesc, șoptesc temătoare.
Dylan virează violent dreapta și intră în parcarea magazinului în care ne-am reîntâlnit acum luni bune.
— Ești cu adevărat fraieră, dacă ai impresia că nu te iubesc,.Abygail Smith.
Atunci când mașina se oprește, îmi desface centura de siguranță și mă trage în poala lui.
Mă las purtată de brațele sale puternice și mă cuibăresc la pieptul lui, ascunzându-mă acolo de privirea lui acuzatoare.
Este nervos. Furia se poate citi în ochii săi cu ușurință.
— Femeie, tu încerci să îmi dai întreaga lume peste cap și nici măcar nu știi de ce vrei să o faci. Îmi reproșezi că nu mă înțelegi, dar te-ai gândit vreodată că ne-ar fi mai bine dacă ai înceta să încerci să o faci? Nu vreau să îmi fi consilier psihologic, vreau să mă iubești măcar jumătate din cât o fac eu. Acceptă-mă așa cum sunt, încetează să mai analizezi totul, să cauți o explicație pentru orice. Unele întrebări nu trebuie să primească răspunsuri. Înțelege asta și o să ne fie bine. Îți jur!
Degetele lui se strecoară sub bărbia mea și mă forțează să ridic capul și să îl privesc în ochi.
— Iubeşte-mă și taci! Cuvintele ne rănesc sufletele.
Își lipește buzele de ale mele și își croiește drum cu limba spre interiorul meu. Mă învăluie în mișcări fine, provocând fiecare nervișor al meu să cedeze, să i se supună.
Are dreptate, dragostea nu e o problemă pe care trebuie să te chinui să o înțelegi, ei nu trebuie să îi găsești rezolvare.
— Să mergem, vremea asta frumoasă abia așteaptă să ne întâmpine.
Chicotesc, amuzată fiind de prostia ce mi-a putut ieșii pe gură.
Mă dau jos de pe el și îl las să coboare primul. Eu am nevoie să îmi adun tot curajul pentru a ieşi în ploaie.
Dylan îmi bate în geam și îmi face semn să mă grăbesc, așa că îmi iau inima în dinți, trag pe cap gluga bluzei de training pe care o port și îl urmez afară.
Ținându-ne de mână, fugim spre intrarea în magazin. Orice am face și oricât de repede am alerga, picăturile tot ne lovesc trupurile încordate. Ajungem uzi fleașcă înăuntru.
— Araţi că un cățeluș plouat! remarc jucăuș, în timp ce îmi trec degetele prin părul său ud, căzut pe frunte.
Dylan protestează, scoțând limba la mine, înainte de a lua un în care să ne punem cumpărăturile.
— Și mirosi că unul! continui, dornică să îl sâcâi.
Mâna lui stângă se înfășoară în jurul taliei mele și mă trage mai aproape de el. Șoldul meu se lovește de al lui, dar nu într-atât de tare cât să mă doară.
— Sper că vă plac cățelușii, domnișoară Smith.
Se pare că, în sfârșit, a ales să intre în jocul meu.
— Da, toți îmi sunt tare dragi. Totuși, este unul anume pe care îl iubesc!
Zâmbetul pe care îl afișează mă face să îmi dau seama că a înțeles exact ce am vrut sa zic.
— Pot să garantez că și el te iubește mult, îmi șoptește, continuând să zâmbească.
Mâna lui coboară încet de pe talie pe șold și apoi pe fund. Se strecoară în buzunarul pantalonilor mei și mă face să roșesc.
Același băiat ce se sfia să mă țină de mână în public la începutul relației noastre, mă pipăie și mă sărută printre raioanele unui magazin aglomerat.
— Și mie îmi plac cățelușii! Primesc un pupic?
O voce ușor pițigăiată ne face să ne desprindem din sărut și să ne întoarcem cu fața spre sursa de zgomot.
O fetiță roșcovană, cu pielea feței acoperită de pistrui, îmbrăcată cu o pelerină galbenă de ploaie pe care sunt desenați dinozauri verzi. Picături mici de apă se scurg se pe plasticul pelerinei si formează o baltă sub ea.
— Primesc? ne întreabă din nou când vede că niciunul din noi nu spune nimic.
— Sigur! mormăi ca prinsă într-o transă.
Sunt conștientă că nu îl vrea de la mine, așa că îl împing pe Dylan spre ea. Acesta îmi aruncă o privire încruntată și lasă coșul să îi cadă din mână.
Fetița așteaptă cu ochii închiși și buzele țuguiate ca iubitul meu să o sărute. Spre marea ei dezamăgire, buzele lui se lipesc de fruntea, nu de buzele ei.
Întreaga față i se înroșește când pupicul se sfârșește. Fără să mai scoată vreo vorbă, fetița fuge, lăsând în urmă o baltă, mult noroi și un Dylan ce râde.
— Sper că ți-a plăcut, domnule Turner! Ea a fost singura fată pe care ai putut-o sărut în fața mea.
Mâna lui o prinde pe a mea, după ce ridică coșul. Găsesc foarte drăguț că mai mulți copilași ne-au abordat, de-a lungul timpului. Vreau să iau asta ca pe un semn bun.
Umplem coșul cu dulciuri și diverse alimente ce mă pot ajuta să pregătesc ceea ce am în plan să îi gătesc.
— Cred că s-a oprit ploaia, spun la vedere a doi bărbați masivi ce intră complet uscați, fără să aibă vreo umbrelă.
Dylan nu pare să mă ia în seamă. Este mult prea ocupat să bombăne și să așeze produsele noastre pe banda ce duce spre singura casă deschisă.
Bărbații ce m-au făcut să cred că starea vremii s-a schimbat înaintează spre casă de marcat privind amenințător. La fel ca iubitul meu, și ei par a fi nemulțumiți de ceva.
Îmi mut privirea de la ei pentru a nu le atrage atenția. Nu vreau să par lipsită de respect. Încerc să îl ajut pe Dylan, dar acesta îmi dă peste mână, nepermițându-mi să mă bag peste el.
- Toată lumea la pământ! Ăsta este un jaf și voi sunteți ostateci!
Simt că sângele îmi îngheață în vene, în clipa în care îi văd pe cei doi oameni ce mi-au atras atenția fluturând două arme de foc imense.
Hei!
După cum ați hotărât voi în comentarii și pe grupul de facebook, postatul zilnic va continua și săptămâna aceasta. Vă mulțumesc că sunteți aici!
Ne vedem curând!
Instagram: mirelabflorentina
Fb: https://www.facebook.com/mirellaflori
Grupul cărții: https://www.facebook.com/groups/936192989774334/