Sasuke's POV
In ciuda starii mele de nervozitate, am decis sa ma comport cat mai degajat posibil. Mi-am aruncat cele doua shuriken-uri, pe care le aveam, pe pat; nici macar nu stiu de ce le-am luat cu mine. Si, cu un aer obosit, m-am trantit cu un bufnet pe singurul scaun din incapere, avand grija sa nu pierd nicio secunda privirea lui Itachi. I-am facut semn sa ia si el loc pe fotoliul din fata sa. El se conforma si se aseza gratios.
Aparent era o placere pentru el aceasta tacere apasatoare. Dupa figura sa nu reuseam sa ii disting niciun gand si orice lucru, la care incercam sa ma concentrez, pierea in ganduri repede din cauza incomoditatii mele. Spre bucuria mea, Itachi nu ma mai lasa mult sa stau pe jar.
- Nu te retin mult. Eram in trecere si as fi vrut doar sa schimb cateva cuvinte cu tine.
Sinceritatea si calmul cu care rosti neobisnuitele cuvinte ma facura si mai nerabdator, insa nu puteam renunta la atitudinea mea.
- Se pare ca iti place sa apari in cele mai nepotrivite momente. E miezul noptii pana la urma, Itachi.
- Tocmai de aceea e cel mai oportun moment; explica cu incredere.
I-am facut semn sa ii dea drumul. Nu intentionam sa il dau afara ori sa ma crizez in vreun fel, desi tensiunea dintre noi era aproape palpabila. Am luat decizia sa nu dramatizez situatia si sa ma comport copilareste. As fi vrut cu toate acestea sa discut cu el fara ocolisuri despre masacru, dar nu am avut ocazia, iar acum nu merge.
- Kakashi-senpai, inainte de a muri, m-a rugat sa iti adresez cuvintele sale ce te privesc pe tine.
Daca gandul la Kakashi ii aducea durere, nu o lasa sub nicio forma sa o vad si eu. In schimb, am tresarit putin, surprins ca Kakashi si-ar aminti de mine in clipe ca acelea. Apoi, am realizat ca ultima parte a frazei lui "ce te privesc pe tine" inseamna ca nu sunt singurul castigator.
- Presupun ca ai trecut si pe la Sakura si Naruto.
Nu lua in seama comentariul meu, fiind clar cu mintea in alta parte. L-am rugat din priviri sa inceteze cu pauzele astea emotionale si sa imi zica o data ce vrea.
- Kakashi are incredere in tine, Sasuke si stie ca vei lua decizia corecta. Totusi, nu telul tau il ingrijoreaza, ci implicarea ta in viata colegilor tai, Sakura si Naruto. A dorit in mod special sa ai grija de Sakura, sa ii fii alaturi.
Nu cred ca am izbutit sa imi ascund surprinderea. Mi-a incredintat o singura sarcina care nici macar nu are legatura cu el! Si de unde naiba stia el de mine si Sakura?! Imi si imaginez o multime in jurul lui Kakashi, si el, cu ultima suflare, demonstrand tuturor ce se intampla. Brusc, preocupat de intelegerea mesajului, am revenit la Itachi, doritor sa aflu daca s-a prins de ceva.
- Si tu ce parere ai? Bineinteles ca toti vom avea grija unii de altii, suntem o echipa.
El rase incetisor, evident amuzat ca am incercat sa il deviez de la adevar.
- Sasuke, lasa prostiile. Crezi ca nu stiu de tine si Sakura?
Si rasul se amplifica. Nu imi amintesc ultima oara cand l-am vazut pe Itachi sa rada si, pe langa faptul ca ma sperie, ma enerveaza ca ma ia peste picior.
- La ce te referi? marai eu.
- Eu zic sa nu te mai comporti ca un copil si sa te ascunzi fara niciun scop.
Iritarea mea crescu si mai mult, iar la folosirea cuvantului "copil" m-am aruncat pe el, lovindu-l cu pumnii.
- M-am saturat sa ma tratezi asa! Esti de cateva saptamani prin preajma si nici macar nu te uiti la mine, iar acum mai ai si tupeul sa te prefaci ca stii totul despre mine! Nu stii nimic, absolut nimic! am strigat tare, incat cateva lumini peste strada s-au aprins si oameni in haine de noapte au iesit sa se uite deranjati pe geam. Lumina la mine era stinsa, asadar nu presupuse nimeni ca zgomotele veneau de aici.
Itachi se feri de cativa pumni si ofta suparat.
- Sasuke, da-te de pe mine! Hai sa vorbim in liniste.
Incruntat si maniat mi-am reluat pozitia, acum simtindu-ma extrem de penibil si prost ca am reactionat asa primitiv.
- Poate ca nu am fost prin preajma mult timp, dar am observat anumite lucruri, iar faptul ca incerci sa ascunzi chestia cu Sakura dovedeste cat de copil esti. Care e motivul tau pana la urma?
Nu astepta evident un raspuns, ci gesticula cu o mana in aer si imi arunca o privire dezamagita care m-a atins mai mult decat trebuia. Nu voiam sa ii ofer explicatii, insa eram nevoit.
- Am revenit in sat cu putin inaintea ta. Nu indrazni sa ma judeci ca vreau sa ascund anumite lucruri pana se aseaza treburile. In plus, nu te preface ca ti-ai reluat rolul de frate in viata mea pentru ca nu e asa!
Ininteligibil si rece inainte, lasa acum sa se vada durerea cauzata de spusele mele. Daca avea impresia ca ma sensibiliza, s-a inselat amarnic.
- Cu tine nu se poate vorbi. In fine, eu am venit doar sa ii indeplinesc dorinta lui Kakashi-senpai si ai face bine sa faci intocmai cum a zis el, pentru ca Sakura va avea nevoie de tine.
Din nou cu intelepciunea sa falsa!
Si, cu o indoiala uriasa, am luat decizia sa opresc teatrul meu.
- Bine, recunosc si stiu ce inseamna dorinta lui Kakashi.
Itachi ma privi intr-un fel mai bun dupa marturisirea mea.
- Mult ti-a luat.
- Nu sunt obisnuit sa imi impart sentimentele cu ceilalti; explic sec.
Incuviinta incet si continua sa ma studieze.
- Stii, Sasuke, ar putea fi diferit...
- Ce sa fie?
- Noi.
Am inteles ce voia, totusi nu eram sigur daca trebuia sa incep discutia despre masacru acum sau sa o las pe alta data. Mi-am cantarit sansele. Itachi deja era intr-o stare emotionala de "familie" si cum am dat-o pe chestii sentimentale mai mult sau mai putin, ar putea functiona. Fiind pregatit cu intrebarile de zile bune, am hotarat ca e momentul. El imi observa diferenta de stare si postura pe care am adoptat-o. Intelese ca voiam sa discutam ceva serios si se conforma si el, asezandu-si coatele pe genunchi si lasand sa ii scape o incuviintare de incurajare. Desi inca nu rezolvasem nimic, stiam deja ca totul va fi mai bine. Chiar si dupa atat de mult timp, inca avem conexiunea noastra. Stiu ce simte, ii cunosc fiecare gest ori privire, iar el ma citeste mai ceva ca pe o carte deschisa. Nu indrazneam sa ma mint si sa neg ca in cele din urma suntem frati si niciodata nu se va schimba legatura dintre noi.
Am coborat vocea, de parca aveam de rostit un secret monumental, iar el se apleca putin. Cumva abandonarea aceasta a mastilor noastre nu e atat de impresionanta si necunoscuta la fel cum a fost cu Sakura deoarece il cunosc pe Itachi, mai bine decat pe oricine altcineva.
- Itachi, de ce ai facut ce ai facut?
Stia ca asta va fi prima mea intrebare si nu se arata surprins. Se lasa pe spate, oftand, si medita ceva timp.
- Cand ai de ales din doua variante extrem de proaste, o alegi pe cea care va aduce cele mai putine pagube. Eu am avut de ales: sa il las pe tata sa inceapa un razboi civil ori sa elimin amenintarea chiar de la sursa. Facu o pauza dramatica, dar nu doar pentru efect. Se vedea regretul din ochii sai, insa nu pentru decizia lui, ci fata de mine, ca m-a dezamagit. In final am ales dupa cum am crezut ca va fi mai bine si- am ales corect indiferent de parerea celor din jur.
Ma viza si pe mine. Ii intelesesem punctul de vedere inca de la explicatiile Sakurei, dar am vrut sa o aud de la el, iar acum, ca am facut-o, nu pot sa contest logica si preocuparea sa. Nu eram sigur ce ar trebui sa spun, nu voiam sa o las balta si gata si sa il iert. Era un sentiment nevinovat in mine care nu dorea sa accepte pe deplin adevarul. Cu o voce, pe care o asteptam tremuranda, desi a iesit clara si sigura, l-am intrebat:
- Ce au spus tata si mama?
Fara sa se gandeasca mai mult de o secunda ma lamuri:
- Mi-au acceptat hotararea, au respectat principiile care m-au condus la actul final. Au fost de acord.
- Dar... niciodata nu mi-ai zis... credeam ca-
- Ce? Ca i-am omorat in urlete si cuvinte jignitoare? replica el cu un amuzament dureros ce ma determina sa simt o intepatura interioara.
Nu aveam o imagine clara, insa nu ma gandisem nici pentru o secunda ca parintii mei au stat nemiscati ca Itachi sa ii omoare, spunandu-i cuvinte frumoase.
- Ce ti-au spus?
Itachi s-a indreptat de spate, si-a pus mana pe umarul meu, apasandu-ma usor, apoi uitandu-se in ochii mei dadu drumul adevarului:
- Doua lucruri. Primul: Ca sunt mandri de amandoi. Nu continua. Ma cantari din ochi si aveam sentimentul ca nu indraznea sa destainuie si restul. Se apleca mai mult spre mine totusi. Al doilea: sa am grija de tine, Sasuke.
Momentul acela dintre noi a fost punctul de schimbare. Sinceritatea din glasul lui si durerea, pe care i-o citeam in ochi, ma impinsera sa nu mai trag de timp, sa nu ma mai impac cu ideea ca e vina lui Itachi.
Nu e vina lui!
Asa a fost sa fie. M-am ridicat in picioare, hoinarind bezmetic prin incapere. Am inceput sa imi rod unghiile si sa imi pocnesc dupa aceea degetele. In capul meu se desfasura cel mai crucial razboi intre sentimente si ratiune. Faptul ca omul asta ne-a omorat familia ma face sa nu il pot ierta, insa mintea imi dicteaza sa il inteleg. Totusi l-am inteles deja. Desi nu pot afirma ca as fi procedat la fel intr-o situatie asemanatoare, macar nu as fi oprit pe altcineva sa o faca in locul meu.
Cu cat ma gandeam mai mult, cu atat ajungeam aproape de final. Itachi nu a fost doar un pion aflat la momentul inoportun in pozitii fruntase in clan si sat. Era singurul ce ar fi indeplinit o asemenea sarcina si ar fi suportat greutatea consecintelor. Intamplarea s-a derulat in jurul sau si, oricare timp ar fi fost, masacrul a trebuit sa se intample.
Dupa atatia ani am priceput ca sacrificiul lui Itachi a fost necesar si obligatoriu. A renuntat la familie, la mine si la el, iar eu l-am invinuit ca un inconstient. Revelatia probabil imi trada putin gandurile.
Vazand ca nu ma opresc din a face ture prin camera, Itachi isi drese glasul. M-am oprit.
- Sasuke, nu am avut grija de tine si sunt constient ca poate ti-ai fi dorit altceva de la mine, insa asta sunt eu. Am luat decizia sa protejez satul si, in acelasi timp, te-am protejat pe tine de mine.
Chiar si acum, cand are totala dreptate, se invinuieste pentru nefericirea mea. Atat de tipic Itachi, incat frustrarea, care ma cuprinde, preia controlul asupra mea si vrea ca eu sa tip la el ca nu e vinovat, ca doar eu am fost un prost. Dar nu voi proceda astfel.
In schimb, m-am postat in fata sa. El s-a ridicat. Acum stateam la doar cativa centimentri departare si spatiul dintre noi nu mai parea pentru prima data o prapastie atat de greu de traversat. I-am zambit stingher, cu toate acestea sincer.
- Itachi, te iert.
Nu avea nevoie sa ii spun ca viata mea si-a luat cursul dorit de mine, ca el nu are asa o mare influenta. Era inutil sa ii explic ca ii inteleg motivele. Am realizat, inca din padure cand ne-am intalnit, ca tot ce isi doreste el este iertarea. Si, in momentul acesta, a venit cu toata deschiderea inevitabila.
Itachi a vazut ca e adevarul si nu mi-a mai contestat cuvintele ori actiunile. Incuviinta impacat si, lasandu-ma in putina tacere, se intinse sa ma imbratiseze. Isi batu palma de spatele meu. Sentimentul indus e greu de descris si inteles. Aveam sa meditez la aceasta apropiere multe zile de acum inainte.
Eram sigur de un lucru: mi-am recapatat fratele.
Itachi se desprinse si imi multumi. Cu o schimbare neasteptata de stare, trecu la un subiect teribil de procesat.
- Sasuke, mereu ai fost ingaduitor cu mine. <Am vrut sa il contrazic, insa nu imi dadu ocazia.> Am venit aici ca sa iti mai spun si altceva. Voi pleca din sat, nu mai pot ramane aici.
Cu toate ca eram putin mai inalt decat el, nu mai exista diferenta de superioritate intre noi. Simteam ca suntem egali, ca sunt egal in ochii lui si, desi cuvintele sale ma ingrozeau pe moment, am realizat cel mai important aspect din viata mea: mi-am indeplinit telul. Am devenit egalul lui Itachi.
Starea de euforie dadea sa se instaleze, dar adevarul m-a lovit. Itachi mi-a zis ca pleaca.
- De ce?
- Pentru ca am facut o greseala.
Imediat dupa asta se apropie de mine, isi intinse doua degete si imi pocni fruntea exact cum actiona cand eram copii.
- Pe data viitoare, Sasuke.
Fara sa am timp sa reactionez, pleca intr-o clipire, disparand prin fereastra deschisa.
Hei, dragii mei :D. Sper ca nu ati fost foarte dezamagiti zilele astea, vazand ca intarzii cu postarea. Incepe scoala si voi incerca pe cat posibil sa postez saptamanal, poate termin povestea pana la iarna. Deja cred ca ati simtit si voi ca se aseaza lucrurile si se apropie de final. Va multumesc ca inca imi sunteti alaturi si astept ca intotdeauna parere, conteaza enorm de mult.