Când se trezi, Will își dădu seama că dormise până la șase. Se ridică de pe canapea cu o durere de spate insuportabilă. Stătu un moment jos și oftă, mângâindu-și abdomenul.
Se întâmplasera prea multe lucruri. Acum, în acest șir de lucruri, intra și moartea unchiului ei. Câte tragedii se vor mai întâmpla până ce totul se va liniști? O lacrimă îi căzu grea pe obraz. Criminalul, oricine era acesta, o voia pe ea. Uneori își dădea seama că doar moartea ei va liniști cu adevărat apele.
Oftă din nou și se ridică de pe canapea. Nu trebuia să gândeasca așa. La douăzeci și opt de săptămâni de sarcină, ginecologul ei îi spusese că era posibilă o modificare în comportamentul ei. Organismul ei se pregătea răbdător de naștere, la urma urmei. Dar ea știa că nu era doar din cauza hormonilor. Toate aceste situații în care fusese băgată o afectau. Începea să nu mai suporte atâta agitație.
Se auzi un ciocănit în ușă tocmai când ea se ducea spre bucătărie. Oftă și se duse spre aceasta. Vru să deschidă ușa direct, dar apoi se răzgândi și se ridică în vârful degetelor de la picioare și privi pe vizor. Era Bread, un Bread care părea îngrijorat și agitat. Să se teamă de el sau să îl lase să intre? Devii paranoică, Will! Of, la naiba! Așa era! Devenea paranoică și simțea că înnebunește. Descuie ușa și îl lăsă pe acesta să intre.
— Will! Bread se repezi spre ea și o îmbrățișă. Femeia se trase din brațele lui, simțind un val de greață pregătit să se reverse pe bluza lui, așa că îl întrebă:
— Ce cauți aici, Bread?
Bărbatul ramase ușor nedumerit, își duse o mână la ceafă și roși fâstâcit.
— Am venit... eu.., privi în stânga și în dreapta. Trebuie să îți spun ceva, îi șopti.
— Te ascult!, zise ea sprijnindu-se de tocul ușii.
Bărbatul păru ușor nedumerit că ea nu îl invitase în casă, dar oftă și dădu din umeri.
— E vorba de Arnwitch...
— De Ian?
— Într-adevăr, zise el încolăcindu-și mâinile la piept. L-am auzit pe domnul Moriss...
— Care Moriss?, întrebă Will.
— Bărbatul care este detectiv.
— Prietenul unchiului meu, se lămuri Will. Își amintea de Moriss, evident. Unchiul ei și detectivul erau - închise ochii simțind durerea conștientizării faptului că nu mai erau - fuseseră prieteni. Nu putea să creada că trebuia să vorbească la trecut de el... Își stăpâni o lacrimă. Nu voia să plângă în fața lui Bread. Continuă!, îi dadu ea un imbold, simțind că nu mai avea mult și izbucnea în lacrimi.
— Da. Domnul Moriss a vorbit cu Arnwitch.
Will se încruntă.
— Si ce este în neregulă cu o conversație?
— Din discuție s-a înțeles clar că Arnwitch, îi explică Bread, îl pusese pe detectiv să te verifice. A spus ceva despre trecutul tău. Eram la restaurant, am auzit asta!
O verificase? Se încruntă.
— Și când s-a întâmplat asta?
— Acum câteva săptămâni.
Deci înainte ca ea să îi spună adevarul despre trecutul ei. Era șocată; el zisese că îi va oferi cât timp are nevoie pentru a i se destăinui.
Oftă, o bâtă invizibilă lovind-o direct în cap. O mințise? Și tu l-ai mințit pe el de-atâtea ori! Da, îl mințise, dar ea îi spusese acum tot adevărul despre copil, despre Arnold. Crezuse că nu mai existau secrete între ei. Crezuse că dragostea și sentimentele ei destăinuite vor fi garanția adevărului. Totuși el nu îi spusese despre faptul că... Ce? Pusese un detectiv pe urmele ei? N-ar fi trebuit să faca asta, mai ales că îi oferise timp să aleagă dacă să îi spună sau nu.
Nici nu știa ce să simtă. Era nervoasă și dezamăgită că el nu își respectase cuvântul și nu îi oferise atâta timp cât avusese nevoie, dar era și supărată pentru că el nu iî spusese în ziua „destăinurilor" ce făcuse.
— Ok, Bread. Poți să pleci!
— Dar, stai!
Însă ea îi închise ușa în nas. Voia să rămână singură. Avea nevoie de un moment de relaxare departe de minciuni și neîncredere. Ah, și la naiba! Îi era o foame de lup!
*
Mâncase cea mai îndestulătoare cină din toată perioada gravidiei ei. Probabil faptul că sărise peste masă, dar si acea veste o făcuseră să se simtă așa. Bebelușul era agitat. Își așeză o mână pe abdomen. Nu se simțea prea bine. Oftă și se lăsă ușor pe spate. Era ora șapte. Ian ar fi trebuit să vină acasă. Se ridică. De ce simțea cum transpira? Își simțea inima palpitând și...
Brusc telefonul ei o anunță că primise un mesaj. Îl ridică și se uită la ecran. Deschise mesajul.
Ne putem vedea la cafeneaua de la intersecție? Am să-ți spun ceva extrem de important!
Era de la Ian. Ce putea să fie așa de important încât nu se putea amâna până ce el venea acasă?
Ar fi vrut să nu se ducă, să-i dea de înțeles că era supărată pe el, dar nu dădea dovadă de maturitate ignorându-l. Trebuia să discute cu el.
Oftă și se încălță. Nu avea niciun chef să se mai schimbe. Și-așa nu se simțea bine. Își luă cheile și telefonul, încuie ușa și se îndreptă spre cafeneaua de la intersecție. Copacii de pe o parte și alta a drumului erau înfloriți, unii chiar aveau fructe coapte, ceea ce anunța că vara venise și în Scoția. Will își așeză o mână pe pântec și merse mai departe. Dacă înainte făcea treizeci de minute până la cafenea, avea să faca o oră acum. Nu avea nici dispoziția necesară unei plimbări în aer liber. Gândurile ei se duceau mereu spre Ian sau spre Michael, care era mort acum. Mâine trebuia să se ducă la morgă, unde era cadavrul lui, și să îl ridice. Trebuia să îl îngroape. O lacrimă îi căzu pe obraz la gândul că unchiul ei, care era așa al naibii de tânăr!, urma să fie îngropat. Ea avea să-l îngroape. Va trebui să facă asta, să îl vadă pentru o ultimă dată. Se opri și își șterse lacrimile. Unchiul ei nu ar fi vrut să o vadă plângând. Nu trebuia să plângă.
Oftă și continuă să meargă. Zona aceasta era mai puțin populată, oamenii venind de la diverse munci direct spre casă. Soarele mai avea doar o ultimă rază strălucitoare pe cer. În curând se va fi întunecat de-a binelea.
Se opri puțin și își scoase telefonul. Voia să îl sune pe Ian să îl anunțe că ajunsese mai repede decât prevăzuse și să-l întrebe unde era. Cafeneaua era în fața ei. Cu mintea aiurea, aștepta ca Ian să răspundă la apelul ei, dar el nu răspunse. Poate că era deja acolo.
Traversă strada și încetini pasul când văzu că era lacătul pus la ușa de la intrararea cafenelei. Era închisă? Atunci de ce Ian îi ceruse să se vadă cu ea aici?
Mult prea târziu văzu mașina neagră care trecea într-o viteză nebună pe stradă. Mașina nu se opri când o văzu, ci trecu direct prin ea. Will auzi zgomotul cauciucului pe pietriș și își întoarse capul. Își așeză mâinile pe capotă, parcă vrând să diminueze impactul, dar viteza era prea mare. Fu ridicată, rostogolită pe toată suprafața mașinii, și ajunse pe cealaltă parte, inconștientă. Mașina se oprise. În momentele care se scurseră, Will auzi pașii. Nu putea să deschidă ochii; își simțea tot trupul greu și chiar dacă voia să vadă ce se întâmpla nu putea să vadă, putea doar să simtă dincolo de ceața de durere în care se scufundase. Probabil că cel care o lovise credea că murise. Se aplecă ușor peste ea, iar mirosul de cafea, puternic și pregnant, se citi în respirația bărbatului. Will își ținu respirația. Probabil acum se asigura că murise. Bărbatul își așeză mâna pe colierul ei, un lănțișor cu inițiala ei, și trase. Îl smulse de la gât și se ridică, apoi intră în mașină și porni într-o viteză nebună pe stradă.
Will își permise să respire și atunci își dădu seama că greșise. Fulgerul de durere ce îi străbătu pântecul o făcu să țipe, înfricoșată atât de necunoscuta durere, cât și de teamă. Capul îi vâjâia ca și cum o furtună începuse din senin în acesta. Își ridică o mână și simți lichidul lipicios pe degete.Tot ce își dorea acum era ca în locul asfaltului care se răcea rapid să simtă brațele lui Ian. O lacrimă i se prelinse pe obraz, urmată de alte zeci de mii. Țipă din nou, când, la incercarea de a ridica un picior, durerea o lovi din nou. O durea... Se simțea lipicioasă între picioare și, când simți nevoia de a împinge, își dădu seama că se declanșase nașterea.
Oh, nu...
Nu fusese la niciun curs pentru gravide. Nu știa nimic! Ea nu știa ce trebuia să facă, dar părea că tot corpul ei știa. O durea spatele. O durea îngrozitor și când respira. Țipa din nou și încercă să se prindă de ceva. Nu avea nimic. Nu putea să nască acum! Era devreme! Avea doar douăzeci și opt de săptămâni de sarcină. Copilul ei nu trebuia să se nască prematur.
În ciuda durerilor de la cap și spate, se încovoie, dorind să diminueze acea durere. Se simțea ruptă în două.
Prin ploapele închise putu distinge brusc lumina.
Auzi motorul unei mașini și rămase îngrozită. Venea o mașină, iar ea nu se putea mișca. O durea totul. Țipă când un nou val de durere o lovi și începu să se cufunde în dulcele abis al leșinului.
*
Ian discutase cu Moriss în această dimineață.
Se uită la ceas, vazând că era târziu. Spera doar ca Will să nu îl fi așteptat la cină.
Își frecă tâmplele, în timp ce se apropia de casă. Moriss reușise să îl bage și mai mult în ceață. Prima dată, bărbatul plânsese când auzise de moartea lui Michael și apoi Ian începuse să-l chestioneze în legătură cu dosarele pe care i le trimisese lui Mike. Moriss își increțise fruntea, stătuse un moment pe gânduri și spuses că are o copie la el acasă și că i-o va trimite în seara respectivă printr-un e-mail. Ian acceptase în cele din urmă, dar Moriss îl asigurase că nu era ceva extrem de important în acel dosar. Apoi, Ian îl văzuse pe Bread trecând pe-acolo și își amintise că trebuia să intre cumva și în casa acestuia. S-ar fi bucurat să îl găsescă vinovat pe Bread. Tipul îi era nesuferit.
Cum degenerase cazul asta până la moarte, moartea unui drag prieten! Își duse mâna la unul dintre buzunare. Azi nu o sunase deloc pe Will. Hmm... Dar unde era telefonul lui? Parcă mașina și ieși din aceasta. Mereu îl ținea în buzunar. Se uită în mai multe locuri din mașină și nu descoperi absolut nimic. Îl uitase oare acasă?
Dădu să deschidă ușa, dar era încuiatî. Zâmbi mândru de Will. În sfârșit învățase de ce se construiseră ușile cu încuietori. Descuie cu propria cheie ușa și intră în casă. Era liniște, dar nu se mira de asta. Probabil că iubita lui dormea. Se duse la bucătărie, deschise frigiderul și se gândi că un sendviș ar fi fost numai bun la ora asta. Își pregăti sendvișul și se dus în living. Will nu era acolo. Se încruntă. Probabil că dormea sus.
Vru să urce scările, dar fixul anunța că aveau treizeci de apeluri și cinci mesaje într-o oră. Atunci își dădu seama că ceva nu era în regulă. Își scutură mâinile de urmele de sendviș și apăsă butonul de redare a mesajelor.
Domnișoara Will Greystone a suferut un accident rutier și este la spital. Sunteți rugat să veniți la secția maternitate!
Simți că inima îi stă în loc. Accident rutier? Maternitate? Will!
Nu stătu să se gândească de două ori. Ieși, încuie ușa și intră direct în mașină, gonind ca un nebun pe străzile din Aberdeen. Will avea nevoie de el! Își trecu o mână prin păr și simți cum încep să îi curgă lacrimile pe obraji. Își trase de cravată, simțind că se sufocă. Will a lui... Dacă murea?
Nu! Nu vroia să se gândeasca la asta acum. Nu trebuia să se gândească la asta, pentru că nu se va întâmpla. Va fi bine! Ea va trai, la fel și copilul lor!
*
Moriss ajunse obosit și beat acasă. Băuse în cinstea prietenului său. Își trase nasul și își șterse lacrimile. El și Michael erau prieteni de mult timp.
Se împletici până la canapea și oftă. Se întinse și se trânti pe aceasta. Trebuia să îi trimită documentele tipului ăluia, dar avea timp. Simți cum i se închid ochii. Fusese o zi răscolitoare. Plescăi din limbă. Ian spusese că Mike fusese ucis din cauza documentelor, că se afla ceva în ele. Ce? Că el nu găsise nimic!
Vru să se ridice, dar fu imediat imobilizat. Simți că rămâne fără aer, când mâna atacatorului se așeză pe gâtul lui. Îl apăsă din ce în ce mai tare cu o pernă.
— Unde sunt documentele?
Moriss auzi vocea și se încruntă.
— Tu!
— Sst! Zi-mi unde sunt!
Îl apăsă mai tare, și bărbatul zise:
— În laptop! Sunt... chiar pe desktop!
— Parolă, ceva?
— Nu...
— Bun!
Îl ridică cu o mână puternică de reverele hainei și îi apăsă o cârpă pe nas.
— Va părea ca și cum ai făcut comă alcoolică.
Moriss se zbătu, dar fără scăpare. Inhalarea aburilor toxici îl făcură să cadă în cel mai adânc somn, somnul morții.
Am revenit! Sper că v-a plăcut capitolul. Ne auzim la următorul!
2225 de cuvinte