Capitol needitat:
Selyna povesteşte:
Extazul mă cuprinde pe măsură ce mă apropii de centrul luminii roşiatice. " Asta e! " Sfârşitul acestei poveşti vine cu o viteză năucitoare, iar eu voi savura fiecare picătură de sânge vărsată. Voi privi cu o satisfacţie morbidă cum se vor târî la picioarele mele, cerând îndurare. "Nu le voi arăta nimic! Una dintre tabere trebuie să piardă definitiv, iar eu nu voi face parte din cea învinsă! "
Sunt la numai câţiva centimetri de adevărata trecere în ascunzătoarea lui Belial sau a tatălui meu, Athos, însă un gând mă face să mă opresc din înaintare. Nerăbdarea mă poate costa scump, dacă trec aşa, pur şi simplu, mai mult ca sigur îmi vor simţi prezenţa, energia sau puterea. Îmi recapăt controlul trăgând aer în piept de mai multe ori şi-mi însuşesc forma naturală a elementului meu, umbra.
Întunericul mă cuprinde în braţele lui mortale, oferindu-mi ceea ce am nevoie apoi, cu o siluetă fantomatică, formată din umbre şi invizibilă pentru ceilalţi, trec prin centrul luminos, scufunzându-mă brusc într-o linişte forţată şi tensionată. Cerul este de un roşu sângeriu, iar ceea ce cred că ar fi soarele are culoarea neagră. Picioarele, dacă nu m-aş fi transformat, mi s-ar fi scufundat în nisipul maroniu şi i-ar fi alertat pe cei de aici.
Mă răsucesc privind întinderile infinite de nisip, având impresia că mă aflu într-un deşert. Nu se vede nimic: stânci, fiinţe sau clădiri. Aerul este fierbinte, un om n-ar putea supravieţui nici două secunde. Ochii mi se opresc pe ceea ce ar parea a fi marginea unei prăpastii, însă nu sunt sigură. Păşesc spre acel loc, odată cu apropierea, bănuielile fiindu-mi confirmate. Ca adâncime nu are mai mult de 100 de metri, dar lungimea ei este foarte ciudată, parcă ar împărţi locul ăsta pe jumătate...
Un geamăt de durere mă alertează. În stânga mea, un devorator încearcă să târască corpul unui bărbat brunet al cărui chip nu-l pot vedea. Acesta se opune, însă este vizibil slabit, aproape de pierderea cunostiinţei. Furia ce mă cuprinde în momentul în care creatura, înfuriată de protestele brunetului, îl loveşte în cap, îmi consumă orice gram de control. Nonorocitul a îndraznit să-mi rănească fratele! Chipul lui Mike este acoperit de sânge.
Devoratorul îşi îndreaptă faţa desfigurată spre mine, oprindu-se. Îi privesc ochii lipsiţi de viaţă, îl analizez cu atenţie, ştiind că nu mă poate vedea. Trage aer în piapt, căutând mirosuri străine, apoi îndreptându-şi atenţia asupra fratelui meu când nu găseşte nimic. Îl urmăresc în tăcere până la marginea prăpastiei. Devoratorul scoate un sunet ascuţit, în scurt timp primind răspuns printr-un strigăt asemănător. Mike este împins în prăpastie, creatura aruncându-se la rândul ei. Îi copiez gestul fără reţineri.
Căderea îmi este oprită de o stâncă ce nu poate fi observată de sus, iar în peretele vertical se află o deschizătură rotundă. Peştera este întunecată, însă asta este numai în avantajul meu; întunericul îmi aparţine, iar ei sunt înconjuraţi de el...
Simt prezenţe chinuite, nişte rămăşiţe ale sufletelor ce probabil au fost devorate. Îmi canalizez energia asupra lor, oferindu-le ocazia de a se răzbuna şi de a-şi găsi pacea. Le transform după bunul plac şi zâmbesc mândră de rezultat...
Belial ne este singurul capabil să creeze monştri. Îmi întorc capul spre peşteră, făcându-le noilor mele creaţii semn spre ea.
Se pare că tocmai s-a schimbat planul...