Ian Arnwitch era un romantic...
Decorul din casa acestuia era simplu, dar plin de romantism care o făcu pe Will să se frece la ochi de teama ca nu cumva atmosfera să fie o iluzie a simțurilor sale. Nu putea fi același patron al restaurantului care o luase atât de repede la început.
Totuși, el era același Ian Arnwitch.
Casa lui era fosta casă de vacanță a soților White, astfel că Will cunoștea foarte bine fiecare cămăruță a acestei case, pentru că, dacă te nășteai în Aberdeen și copilăreai aici, știai pe toată lumea și toată lumea te știa pe tine. Casa avea patru dormitoare, cinci băi, un living, o bibliotecă, o bucătărie, care ar fi lăsat plângând de bucurie orice bucătar, și spălătorie, care ducea la ieșirea din spate unde era o mică grădină. Aici era și nelipsita cameră de luat masa, specifică locuințelor moderne.
În acea cameră se afla acum cina lor și putea să spună că era o cină opulentă. În suporturi ardeau lumânările roșii care emanau un miros minunat. Vinul fusese înlocuit cu suc de portocale și cireșe, si un șir lung de preparate erau așezate pentru deliciul ochilor.
— Wow!, exclamă Wilma.
— Îți place?
— E... wow!, repetă ea și oftă când el o trase de mână. Îi trase scaunul, iar ea se așeză, punându-și un șervet în poală. Ian luă un loc în capul mesei și se întinse, dezvăluind umbrele unui piept bine lucrat.
— Tu ai făcut toate astea singur?
El zambi:
— Prăjitura nu. Nu mă pricep la cofetărie. În rest, tot ce vezi, da.
Ea zambi și remarcă:
— După atâtea feluri gătite azi, la restaurant, mi se pare cu adevărat un miracol să mănânc ceva ce nu eu am gătit.
Ian râse, devenind brusc interesat.
— Cum de te-ai gândit să te faci bucătar?
— Mi-a plăcut bucătăria de când eram micuță, mărturisi ea. Cred că m-am născut bucătar, pentru că nu mi-a fost niciodată greu să prepar ceva. Totul merge ca uns, zâmbi ea, ceea ce îl făcu pe Ian să fie străbătut de valuri de dorință.
— Exact! spuse el, simțindu-și gura uscată. Apucă cel mai apropiat platou și o îndemnă: Servește!
Începură să mănânce; Will trebuia să admită faptul că știa să gătească. Se așteptase să fie cel mai prost bucătar, dacă oamenii se revoltaseră atât de virulent. Fu o surpriză ca gustul mâncării să îi surprindă atât de plăcut papilele gustative.
— Credeam că gatești prost, mărturisi.
— De ce ai crezut asta? ăntreba el tăind o bucățică din friptură și băgând-o în gură.
— Oamenii s-au revoltat și am crezut că este din cauza că îi intoxici cu mâncare.
El mestecă și înghiți, ca mai apoi să ofteze:
— Te voiau pe tine. Aici, oamenii sunt extrem de solidari.
— Poate pentru că de aici vin, își ridică Will sprâncenele.
— Ești originar din Scoția, nu?
— Da. Aici am fost crescută. Stătu un moment pe gânduri: și iernile sunt, într-adevăr, îngrozitoare. Mă intreb cum suportau înainte oamenii iernile, neavând încălzire și toate condițiile de care dispunem noi astăzi.
— N-ai auzit că scoțienii sunt oameni zdraveni? zâmbi el.
— Ba da, răspunse, ceea ce o făcu să-si aminteasca de construcția cu același design zdravăn. Să înțeleg că ai moștenit castelul?
— Nu, o lămuri. Fratele meu geamăn, Richard, l-a moștenit.
Uitându-se la trăsăturile lui, Will își plimbă furculița prin farfurie, considerând că era oportun să spună:
— L-am întâlnit pe bunicul tău.
— Serios? Cum?
— Cred că aveam cinci ani și mă jucam pe drumul care duce spre castel. Unchiul Mike îmi spunea mereu să nu mă mai joc acolo, dar eu și Amanda, o prietenă din copilărie, nu ascultam și tot mergeam acolo. Bunicul tău venea de la castel când mingea noastră a căzut lângă piciorul lui.
— V-a luat-o?
— Nu, zise ea. Zâmbi, apoi mestecă o bucățică de morcov. Inghiți și continuă. A făcut un gest neașteptat: s-a jucat cu noi.
Ian râse:
— Tipic Malcom Arnwitch.
Wilma izbucni în râs, amintindu-și de acea zi în care două copile ușor impresionabile se întâlniseră cu uriașul grizonant, iar acesta le cucerise prin bunăvoință.
— A doua zi ne-a invitat la castel.
— Ai văzut castelul? întrebă curios.
— Da. Se spune că e bântuit.
— Bântuit? Serios?
— Da. Ea își drese glasul și continuă. E bantuit de sufletul fiicei celui de-al nu știu câtelea marchiz de Aberdeen, care nu a fost lăsat-o să se căsătorească cu căpetenia clanului Ferguson. Se spune că fata era însărcinată cu Ferguson când s-a stins; a murit de inimă rea, pentru că Aberdeen l-a ucis pe acesta.
— Wow! Căzu o clipă pe gânduri. Frumoasă poveste.
— Hmm...
— Ce este? întrebă el privindu-i chipul încruntat.
— Să știi că eu cred că e adevărat.
— Crezi în fantome?
— Da. Cred că, așa cum există Dumnezeu, există și lumea spiritelorși adevarul e că, intr-adevăr, în castel chiar se simte...
— Ce se simte?
— Prezența rece a unei entități.
Ian își ridică sprâncenele și zise:
— Richard m-a rugat să mă duc să inspectez castelul. Crezi că ai vrea să vii cu mine?
— Eu? Păi...
— Nu îți e frică, nu? zâmbi el.
— Nu. Nu îmi este frică deloc. Ok. O să vin cu tine. Dar sâmbăta viitoare. Atunci am liber.
— Pot să-ți dau liber chiar mâine.
— Dar nu ai să o faci, îl contrazis.
— De ce?
— Pentru că nu vreau ca personalul să spună că ma favorizezi în vreun fel.
— Dar ești însărcinată. Poate că ai nevoie de una, două zile libere pentru a te odihni.
— Nu am nevoie. Doctorul meu zice că am cea mai ușoară sarcină la care a fost vreodată martor. Nu am avut grețuri, nici stări de leșin; nu mă simt rău, doar ce am pofte. Atât.
— Deci.. Ți-a dat undă verde pentru...?
Ea roșii, știind la ce se referea.
— Da. Nu e nicio problemă. Apoi, ținu să precizeze: Dar, Ian, noi nu...
— Am zis eu ceva?, întrebă el mustăcind. Continuăți cina, Will. Ok. Sâmbătă să fie. Dar voi da liber întregului personal și duminică.
— De ce?
— Pentru că așa vreau eu, zise el. Mulțumită?
Ea ridică din umeri:
— Tu ești șeful.
El o aprobă și continuă să mănânce.
— Ce îmi poți spune despre tine, Will?
Femeia incremeni. Așeză tacâmurile în farfurie și se încruntă.
— Ce ar trebui să.., se bâlbâi: Ce?
— Despre tine. Școală, personal, dacă se poate...
— Oh, păi... Nu reuși să-și găsească nici de data aceasta cuvintele.
— Ce s-a întâmplat?
— Ăăă... Păi, mai nimic. Doar că.. Nu sunt multe de spus. Am fost crescută de unchiul Mike după ce părinții mei au murit, am avut rezultate bune la școală și am terminat Comerțul. Cam atât.
Ian se uită la ea și se întrebă ce se întamplase de reacționase ca și cum fusese împușcată pe loc. Turnă suc de cireșe în pahare și ciocni cu ea. Apoi o întreba, insistând:
— Și despre... tatăl copilului?
Will se uită la el. Văzu în ochii ei panica, de parcă el era gata să o lovească din moment în moment. O văzu fremătând șervețelul din poală și își așeză o mână peste mâna ei dreaptă, de pe pahar.
— Hei, nu trebuie să-mi spui dacă nu vrei. Eram doar curios în legatură cu bărbatul respectiv. Când o să vrei să-mi spui, spune-mi. Și îi zâmbi. Poate că nu tot efectul de panică se evaporă, dar cu siguranță puțin din el dispăru atunci când Will percepu înțelegerea din glasul lui. Expiră și luă o gură din suc.
— E târziu..., spuse rapid.
— E abia nouă și jumătate.
— Păi... E târziu pentru mine. Mâine mă trezesc la cinci.
El o privi, iar ea uita să respire. Arăta minunat când își concentra ochii asupra unui obiect. Și acum obiectul atenției lui era ea. Pentru a suprima orice reacție îi era îngrozitor de greu în fața lui. Simțea că bărbatul acesta trecea direct cu privirea prin sufletul ei. Iar Wilma nu vroia să-i destăinuie secretele sufletului ei.
Se ridica și îl anunță:
— O să plec...
— Te conduc.
— Păi...
— Will... El se apropie de ea și își lipi mâna de talia ei, o aduse mai aproape și îi șopti: Nu înțeleg de ce fugi, sau de cine, dar să știi că voi afla asta. Și tu îmi vei spune. Ea oftă și își ridică ochii spre el. Așa că nu fugii de mine! Și își aplecă buzele peste ale ei, sărutând-o.
Buzele lui erau atât de delicate peste ale ei, totuși simțea aroma sa masculină, esența masculului posesiv din el. Tocmai pentru că simțea că urma să-și piardă capul dacă nu îl va săruta așa cum își dorise din prima clipă în care îl văzuse, Will își deschise gura și îi permise limbii lui să îi invadeze cavitatea moale a gurii. Se gustară unul pe altul, ca și cum acesta era primul lor sărut. El îi mângâie limba, îi dezmierdă cerul gurii și îi atinse posesiv posteriorul, iar ea îi răspunse cu același enuziasm, avântându-se în amalgamul de arome, hrănindu-se cu gura lui și renunțând la inhibițiile care o cotropiseră în favoarea minunatelor senzații ce se trezeau în interiorul ei. Ca să-i arate că ea nu era mai prejos, îl cuceri, îl mușcă și îi oferi din gustul ei feminin, până ce se auziră gemând. Atunci el o ridică și o așeză pe porțiunea de masă neocupată de platouri. Wilma nu făcu absolut nimic pentru a-l opri, doar își trecu mâinile peste pieptul lui, își înfipse unghiile în umerii lui și îl trase între picioarele sale. Bărbatul își coborî gura pe maxilarul ei, ceea că o făcu să ofteze. Atunci se auziră bătăile în ușă care distruseră toată vraja.
— Ian...
— Will...
— Ușa!, icni, căci el nu părea să-și dea seama că erau înrerupți. Îl împinse, iar pentru ea nebunia momentului dispăru când își dădu seama că era însărcinată și că... Tocmai fusese pe cale să facă sex pe masă cu același bărbat care o adusese în starea de gravidie.
— La dracu'!, înjură el. Will...
— Deschide ușa, Ian.
Arnwitch se îndreptă spre aceasta cu un oftat. O deschise și fu întâmpinat de un grup de polițiști.
— E vreo problemă?
— Domnișoara Will Greystone e aici?
Will se arătă în spatele lui.
— Da, domnule polițist, preluă ea inițiativa.
— Domnișoară, sunt Winfried Brown. Cu părere de rău vă anunț că locuința dumneavoastră a fost spartă.
*
Chiar fusese spartă, își zise Will privind la haosul din casa ei. Era ora unsprezece noaptea, iar în decursul orei care se scursese Will se uitase prin lucrurile ei îngrozită. Nu lipsise decât o sumă neînsemnată de bani și atât, ceea ce era ciudat. Polițiștii spuseseră că fusese un jaf. Doamna Hoffman anunțase jaful când văzuse silueta unui bărbat azvârlind lucruri prin casa ei. Ușa nu fusese spartă, ca și cum fusese descuiată, ceea ce ducea la concluzia că atacatorul trebuie să fi avut o cheie.
— Probabil nu ați încuiat ușa, domnișoară Greystone, îi zise noul șef al secției, domnul Brown.
— Imposibil! spusese atunci Ian. Cu mâna mea am închis-o.
Domnul Brown ridicase din sprâncenele castanii și zisese:
— Vă aștept mâine la secție, să dați o declarație, domnișoară.
— O să vin, promise ea. Mulțumesc, domnule polițisit.
— În regulă. Fiți atentă, domnișoară!
Ea aprobase. Acum se afla în mijlocul încăperii, privind cum toate actele, obiectele și florile de la Ian erau aruncate pe jos.
— Florile... Se așeză jos, pe covor, și încercă sa refacă trandafirii vestejiti.
— Will...
— Cine a făcut asta?
Ian se învârtea ca un leu în cușcă.
— Nu știu, dar nu vreau să mai rămâi vreo clipă aici.
— A fost un jaf, așa au zis...
— Nu răscolești toată casa pentru un jaf. Niciun geam nu a fost deschis, iar ușa am închis-o chiar eu.
— Poate că a intrat prin spate.
— La ce garduri înalte împrejmuiesc grădina ta? Numai un nebun ar face asta.
— Cine a zis că hoții sunt întregi la minte?
Ian oftă și rămase încruntat. Simțea tensiunea ce ieșea din el. Era ca un șarpe mare, fioros, plin de venin.
— Ian...
— Dacă erai aici, Will?
— Probabil că aș fi fost în dormitor, dormind și... Ea oftă. Nu știu.
Parcă pentru a confirma gândurile lui, Ian luă o hotărâre:
— Nu mai stai aici.
Wilma se ridică de jos, încruntându-se.
— Nu!
— Will, chiar nu vreau să ne certăm...
— Nici eu, Ian, dar nu îmi poți spune ce să fac. Nu poți lua hotărâri în locul meu.
Văzând că problema ei era legată de autoritate, Ian abordă altfel problema:
— Gândește-te la copil. Dacă vei păți ceva? Ce se va întâmpla cu el?
— Și eu, și copilul vom fi bine.
— Nu fi încăpățânată!
— Nu sunt, dar vreau să locuiesc în casa mea.
Ian oftă și își strânse mâinile în pumni.
— Ce îmi ascunzi?
— Nimic, doar că...
— Știi ceva, Will, spuse el îndreptându-se spre ieșire, îmi spui când vrei, iar dacă tu vrei să locuiești aici, știind că ai fost victima unui hoț cam prea inteligent, ok. Rămâi aici. Voi fi la două case distanță.
— Ian...
Bărbatul se întoarse spre ea și o lipi de trupul lui pentru a-i oferi un sărut. Vârtejul de pasiune, încărcat cu furie și durere trezi o izbucnire a tuturor simțurilor ei. Și când el se desprinse, Will nu reuși decât să ofteze.
— Noapte bună, Will.
— Noapte bună, șopti atunci când îl auzi închizând ușa.
Apoi oftă și se așeză pe canapea. Ce mai zi! Își atinse buzele care o furnicau simțindu-i sărutul din plin. Îl dorea, la fel de mult pe cât nu își dorea să accepte asta, la fel de mult pe cât se temea de o posibilă relație cu el.
Privi ceasul. Era târziu și nu avea chef de curățenie. Voia doar să se gândească la cum ar fi fost ziua ei dacă ar fi făcut dragoste cu Ian, dacă ar fi atins-o, iar buzele lui și-ar fi continuat drumul spre valea dintre sânii ei. Simți deja furnicături, gândindu-se la dâra fierbinte a gurii lui.
Se duse la etaj, în dormitorul ei. Nimic nu era răscolit aici și se gândi că era mult mai bine așa. Nu îi plăcea să știe ca un străin îi pângărise patul sau că eventual cotrobăise în cea mai intimă parte a casei ei.
Nu mai avea vlagă să facă un duș, alese doar să se trântească în pat așa cum era. Avea multe lucruri de făcut mâine, iar primul pe lista ei era să cheme o agenție de făcut curat pentru a-i pune în orânduiala lucrurile. Când se lăsă pe pernă și aprinse veioza de pe noptieră pentru a-și pune alarma să sune, își dădu seama că sub veioza se afla un bilețel. Se încruntă. Nu îl lăsase ea aici, n-ar fi avut de ce. Se ridică în fund și îl deschise, iar un val de panică îi străbătu fiecare terminație nervoasă, picioarele i se răciră, la fel ca mâinile atunci când citi familiarele rânduri
Iubita mea Will, aleg să îți spun printr-o scrisoare...
Citise și recitese aceste rânduri luni de zile, Doamne! Până și semnătura lui era acolo, așa cum o știa. Avea mirosul de liliac al foii pe care cândva el i-o trimisese. Și scrisul era identic. Cum Dumnezeu? El era...
O lacrimă udă bucata de hârtie și suspină fără să se poată controla.
Sau poate că nu mai era?
Lăsă scrisoarea pe noptieră și se cuibări în pat. Era un vis urât. Nu se putea întâmpla asta. Nu era adevărat și refuza să accepte că Ian avea dreptate. Problemele erau acum destul de clare, în ciuda gândurilor ei: nu era în siguranță, nu aici.
2544 de cuvinte